Jenant, mișeilor! / Meduze

Se spune că un copil se plimba în zori pe o plajă. Un adult îl întreabă ce face. Copilul îi răspunde zâmbind: „Vreau să salvez meduzele”.  „Şi cum crezi tu că vei putea să salvezi toate me­duzele?”, îl întreabă, zâmbind ironic, adultul. Copilul, în timp ce luă o meduză în mâini şi o aruncă în apă îi spune: „Pe toate nu pot, dar uite, pe asta am salvat-o”.
Spre deosebire de copilul din po­vestea asta, Statul român s-a hotărât de la început că nu poate. Şi nici nu se mai sinchiseşte să încerce. A decretat că: nu poate salva toţi bolnavii de cancer, nu poate trimite toţi copiii la şcoală, nu poate reabilita casele memoriale ale delega­ţilor la Marea Unire, nu poate să păstreze documentele din arhivele naţionale, nu poate construi autostrăzi, nu poate stimula economia şi, în general, nu poate face nimic.
Ba mai mult, Statul român e asemeni adultului din povestea cu meduzele, le zâmbeşte ironic celor care se încăpăţânează să demonstreze că se poate şi altfel şi apoi încearcă să demonstreze că are dreptate, punându-le beţe în roate. Prea indolenţi, prea leneşi, prea fricoşi şi uneori prea proşti, cei care ne conduc şi-au făcut o religie din „nu se poate”. Fac strategii, plătesc studii care să le susţină punctul de vedere şi caută mereu, argumente şi scuze. De fapt, mereu, dincolo de politici şi bani, e vorba de oameni. Şi atunci când un om crede în ceea ce face, nu va spune niciodată că „nu se poate”. Va încerca şi încercând, într-o bună zi, va reuşi.
Cum de, acum 100 de ani, mult mai săraci ca şi noi astăzi şi mai nee­ducaţi, străbunii noştri au putut cons­trui şcoli şi biserici din puţinul lor, au putut tipări şi traduce cărţi, au putut să-şi cinstească valorile, au putut merge la Alba Iulia şi au putut fi mândri de ţara lor? Lor da, nu le-a spus nimeni că nu se poate, ci că nu au de ales. Şi culmea, în loc de studii de feza­bilitate, şedinţe de organizare, planuri şi referate de oportunitate, au pus o întrebare simplă: „No, gata? No, hai!”.
Numai că ei aveau ceva ce noi nu mai avem: credinţa că, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate sunt cu putinţă. Şi ­că fiecare „meduză” contează.