Jenant, mişeilor! / Măsuri

Am auzit demult o poveste. Într-un oraş, doi oameni ajung în faţa judecătorului, unul vindea pâine, celălalt carne. Brutarul se plânge că a cumpărat un kilogram de carne şi, de fapt, era doar o jumătate de kilogram. Şi, pentru a dovedi asta, e pregătit s-o cântărească în faţa judecătorului.

Judecătorul pune carnea pe cântar şi, într-adevăr, erau doar 500 de grame. Măcelarul se ridică atunci şi zice: „Domnule judecător, eu n-am nicio vină. Am cumpărat de la brutar o pâine de un kilogram şi, după ea, mi-am reglat cântarul. Carnea mea cântăreşte tot atât ca şi pâinea lui. Dacă eu am greşit, şi el a greşit”. Atunci brutarul a plecat capul şi a renunţat. Într-adevăr, măcelarul a folosit măsura lui.

Noi, românii, ne-am obişnuit atât de mult să ne împrumutăm măsurile, încât nu mai ştim cine a „ajustat” cântarul. Ne bucurăm atunci când măsurile pe care le dăm altora sunt mai mici, dar ne plângem că suntem înşelaţi când alţii ne cântăresc cu ele.

Numai că, spre deosebire de brutar, nu avem nici măcar înţelepciunea sau smerenia de a pleca capul.

A fi smerit a devenit sinonim cu a fi umilit. De fapt, „mera” înseamnă măsură, iar „smeriţi” - înseamnă a aduce în măsură, a reveni, a deveni ceea ce eşti tu. Cu alte cuvinte, a fi smerit înseamnă a cunoaşte adevărul despre tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura.

Dacă fiecare ne-am smeri, cunoscându-ne măsura, atunci nimeni nu s-ar mai plânge că e „furat” la cântar de semeni ori de viaţă. Şi nimeni n-ar mai folosi două măsuri: una prea mare pentru el şi una prea mică pentru alţii. Sau cel puţin nu s-ar mai plânge.