Jenant, mişeilor! / Masacre vechi şi noi

La 1 aprilie 1941, locuitori din mai multe sate de pe valea Siretului de pe teritoriul ocupat în 1940 de Uniunea Sovietică, purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase, au format o coloana paşnică de câteva mii de persoane şi s-au îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. Vroiau să ajungă în România. Cu aproximativ trei kilometri înainte de graniţă, grănicerii sovietici ascunşi în pădurea Varniţa au tras în plin în grupul de oameni. Cei răniţi au fost ucişi apoi cu lovituri sau pur şi simplu îngropaţi de vii.

Mai târziu, românii ucişi în masacrul de la Fântâna Albă au fost numiţi în ziarul „Ceas” drept „provocatori”, „fascişti” şi „agenţi ai siguranţei române”, având drept scop „expansiunea României”. Iar la 50 de ani de la masacru, deşi a recunoscut că n-a fost vorba de nicio provocare, şeful KGB de atunci declara că numărul victimelor a fost de doar... două-trei persoane.

De fapt, numărul oficial al victimelor n-a fost aflat niciodată. În scriptele sovietice, masacrul e consemnat scurt: 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece graniţa. Listele adunate din satele bucovinene vorbesc de zeci de victime, iar alte estimări ale martorilor dau chiar şi 2-3000 de persoane ucise, rănite, îngropate de vii.

Până la urmă, cifra nici nu contează atât de mult. Contează că, la 74 de ani de la masacru şi 25 de ani de democraţie, România n-a avut curiozitatea, onoarea sau responsabilitatea să afle, sau măcar să caute, pe căi oficiale, adevărul.

Sub masca prost-înţeleasă a iertării, ignorăm paginile de demnitate din istoria noastră naţională, uitând că, atunci când nu e însoţită de cunoaştere, iertarea nu e o virtute. Ci un păcat. Al ignoranţei.

„Masacrul” uitării săvârşit de noi astăzi nu e la fel de sângeros ca şi al armatei roşii. Dar e mult mai grav. Pentru că ei au ucis trupuri. Noi ucidem demnitatea, onoarea, trecutul. Sufletul acestui Neam.