Jenant, mişeilor! Manifest pentru speranță

În 1916, într-o perioadă în care România era îngenunchiată în război, iar poporul și armata erau sleite de vlagă și speranță, parlamentarii români încercau să ridice moralul poporului. Unii își trimiteau copiii pe front, alții își sprijineau doamnele în acte de caritate, alții își donau averea pentru școli, iar alții vorbeau de la tribuna Parlamentului, ca și cum ar avea în față tot poporul român. Discursul lui Nicolae Iorga a rămas în istorie ca un exemplu în acest sens. E suficient să spicuim câteva fraza ca să înțelegem de ce: „Se îndreaptă către noi în acelaşi timp privirile pline de o rugă­ciune tăcută a unui popor sfios, care veacuri întregi n-a găsit atât de adeseori cuvinte mari pentru suferinţele lui, dar care le-a simţit cu atât mai adânc, cu toată gura sa mută. Se mai îndreaptă, însă, asupra noastră ochiul de ură al străinului care vrea să ştie cum suferim de rana pe care a făcut-o, şi acestui străin, la urmă trebuie să-i răspundem. Trebuie să-i răs­pun­dem că, oriunde am fi, suntem hotărâţi să mergem până la capăt, în credinţa că, dacă s-a ridicat vreodată o religie pe lume, dacă s-a vorbit de dreptate şi ideal, nu se poate, cu nici un chip, ca şi înaintea celei mai sălbatice forţe organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în care nu este un fir de ţărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge.
(...) Poporul românesc se cu­prinde din acei cari ţin arma în mână, din acei cari li dau tot sprijinul pentru a o putea întoarce împotriva duşmanului şi în acei cari trăiesc numai spre a admira acest eroism, a-i culege roadele pentru popor şi de a da mâna de ajutor care este trebuitoare pentru a garanta victoria. (...)
În colţul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpă­tate sămânţa de credinţă, şi vom vedea şi noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străi­ne şi vom putea zice ca Pe­tru Rareş, fiul lui Ştefan, că vom fi iarăşi ce am fost, şi încă mai mult decât atât”.
Acest discurs memorabil a fost multiplicat şi transmis soldaţilor pe front, civililor, tuturor. Era un manifest extraordinar care îndemna la rezistenţă, luptă şi iubire de ţară. Astăzi, la fel ca și atunci, privirile poporului se îndreaptă spre aleși. Dar, de la tribunele oficiale se aud doar prognoze sumbre, critici și multă ură. Acești bieți oameni politici care ne conduc nu mai știu să se ridice deasupra propriei nimicnicii și nu pot să dea poporului din ceea ce ei nu au: curaj, entuziasm, speranță. Singurul manifest pentru speranță îl poate da, azi, poporul. Să fim noi ceea ce nu pot fi cei care ne conduc!