Jenant, mişeilor! / Mândrie şi nejudecată

Citeam zilele trecute o comparaţie care nu doar sună bine, dar are şi o explicaţie: „mândria naţională la români e ca răceala”. Ambele te surprind de fiecare dată, deşi apar cu ocazii bine definite şi ar putea fi intuite. Şi mândria naţională şi răceala sunt sezoniere şi ţin doar câteva zile.

La final, promiţi că o să ai mai multă grijă de tine, dar uiţi repede şi  data viitoare când răceşti după ce ai ieşit în tricou la minus cinci grade te arăţi surprins: „nu credeam că...”. Indiferent că vorbim despre politică, economie sau fotbal, românii în general se aprind repede, îşi umflă pieptul de mândrie naţională şi o ţin una şi bună că noi suntem cei mai buni, cei mai deştepţi, cei mai frumoşi. Numai că, iluziile se sparg ca un balon de săpun şi, treziţi din somn de propria neputinţă, suntem buimaci, buimăciţi şi, desigur, surprinşi: „cum, n-am votat bine? Cum, nu merge bine economia? Cum, am pierdut meciul cu Albania? Cum, nu funcţionează justiţia? Nu credeam că...”.

Urmează etapa a doua, adică cealaltă extremă, în care căutăm vinovaţii. Totdeauna din afară, evident. Îi înjurăm, ne înjurăm şi, bineînţeles suntem convinşi că pentru toate, există un singur vinovat: România („dacă nu trăiam în ţara asta de rahat, era altfel...”). Dacă se trezeşte vreun curajos care să ne spună că ţara nu poate fi altfel atâta timp cât noi nu suntem altfel, îl înjurăm şi pe el („ce mă, tu eşti mai deştept?”).