Jenant, mişeilor! / Mâini

Cu mai bine de jumătate de mileniu în urmă, într-un mic orăşel din Germania de astăzi trăia o familie cu 18 copii, care îşi ducea cu greu zilele din cauza lipsurilor de tot felul. Doi dintre copii, cu nume asemănătoare, dar şi cu înclinaţii similare (spre pictură), Albert şi Albrecht, dormeau în acelaşi pat şi, seară de seară, îşi făceau planuri despre cum vor face şi ei ceva pentru familia lor.

Însă le era greu să ajute şi, după îndelungi discuţii, au decis să tragă la sorţi – unul din el va merge în mină să lucreze la cărbuni, pentru a-l putea susţine pe celălalt să meargă la şcoală. Apoi, după patru ani, se va întoarce şi vor schimba rolurile. Într-o duminică, după ce au ieşit de la biserică, cu ochii în lacrimi, dar plini de dorinţa de a realiza ceva, au lăsat sorţii să decidă pentru ei; Albert s-a dus în mină, iar Albrecht şi-a luat viitorul în mână şi a plecat la o şcoală de pictură.

Întâmplarea face ca, în scurt timp, desenele şi gravurile lui Albrecht să fie bine văzute, iar el să devină renumit pentru ceea ce făcea. După câţiva ani, s-a întors acasă, în mijlocul familiei, iar la cina ce s-a dat în cinstea lui a dorit să rostească un toast pentru Albert, mulţumindu-i, dezvăluind planul lor şi dorinţa ca el să meargă acum la studii. Albert, cu lacrimi în ochi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept, a refuzat, spunând că e mult prea târziu pentru el. Cei patru 4 ani de muncă în mină i-au strivit oasele de la fiecare deget cel puţin o dată, iar artrita de care suferea din cauza muncii grele i-a afectat aşa mult mâna dreaptă, încât nu mai putea ţine nici paharul pentru a închina cu familia. Cu siguranţă nu mai putea începe să ţină în mâini pensula sau creionul, să facă linii delicate pe pânză sau pe hârtie… Pentru a-i aduce un omagiu fratelui său, Albrecht i-a pictat lui Albert mâinile muncite, cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer, denumindu-şi opera „Mâini”, iar lumea a rebotezat-o în „Mâini în rugăciune”.

Lucrarea a devenit cea mai celebră opera a lui Durer. Poate pentru că era o operă de echipă. Care ne aminteşte că în spatele fiecărei realizări personale, stau întotdeauna cel puţin alte două mâini, care lucrează, ne mângâie, ne susţin şi se roagă pentru noi.