Jenant, mișeilor! / Lumi de cioburi

Cineva mi-a povestit experienţa pe care a avut-o supraveghindu-l, preţ de o noapte, pe un prieten internat într-un spital de nebuni. La un moment dat, nebunul, împreună cu colegii de salon au decis să „urce” în podul casei pentru a lua nişte ţuică. Mimând întreaga operaţiune din patul de spital, la un moment dat cei trei au rămas înmărmuriţi şi au început să ofteze adânc. Unul dintre ei i-a explicat celui normal ce se întâmplase: cel care urcase în pod
s-a dezechilibrat şi a scăpat dami­geana cu ţuică care s-a făcut ţăndări. Nebunii priveau „cioburile” cu re­gret şi îl avertizau pe cel normal să nu coboare din pat pentru că se va tăia. Personajul principal al păţaniei s-a distrat iniţial de nebunia lor, apoi s-a întrebat retoric cum de trei oameni văd cioburile şi el nu? Oare care e, de fapt, realitatea? De atunci, mărturisea că, de câte ori a văzut cioburi, s-a sfiit să spună cuiva, de frică să nu fie singurul care le vede.

România de azi seamănă, cel mai bine, cu un ospiciu. Căţăraţi în jilţuri confortabile, mai marii ţării ne spun că economia, identitatea, onoarea noastră de neam s-a făcut ţăndări şi ne sfătuiesc, grijulii, să nu coborâm să le cercetăm, ca nu cumva să ne rănim. Cei care au curajul să gân­dească altfel, obişnuiţi să li se spună mereu că nu au dreptate şi că ceea ce văd ei nu e adevărat, au început să se întrebe dacă nu cumva nebunii sunt ei şi, de frică, tac.

România seamănă cu un imens pat de spital în care, poporul, bolnav de nebunii reale sau imaginare, e imobilizat, blocat şi resemnat de frică. Lumea noastră de cioburi se va reclădi când cineva va avea curajul să coboare din „pat”, cu riscul să se taie.