Jenant, mişeilor / Lanţul

Dacă am putea înainta cu gândul sau cu privirea, atunci bătrânul ar fi trecut demult Prutul. Privea pierdut la o cască veche de soldat şi părea că era chiar acolo. La Stalingrad. Pe atunci, Radu avea 18 ani. Sau poate 17. Nu ştia nimic despre război, nici despre ruşi, până când, într-o mare de prizonieri, o matahală cu rânjet înfiorător le-a spus ceva arătând spre un culoar de soldaţi şi a tras trei salbe de tun. În jur erau numai trupuri despicate şi sânge. Dar nu se mai sinchisea nimeni de asta. Deh, până şi răul se banalizează.

Atunci, în drum spre lagăr şi-a îngropat visul, viaţa şi sufletul. Şi era cât pe ce să-l îngroape şi pe Marin. Pe el, „distracţia” rusului l-a rănit grav la gât. În cădere, cu un horcăit imperceptibil, Radu era convins că i-ar fi spus: „vă rog, salvaţi-mă!”. Coloana de prizonieri era lungă. Părea o mărgică de leşuri vii, mărginită de un lanţ în capătul căruia aşteptau un rus înalt cu mitralieră şi un câine pitic. Cei care rămâneau în coada coloanei şi depăşeau lanţul erau împuşcaţi. Rusul ochea scurt şi precis: în cap şi-n inimă. Să fie sigur că nu le-au rămas întregi nici mintea, nici sufletul. Apoi, câinele lingea sângele cald, deh, grija pentru umanitate, rusul zâmbea mulţumit că a mai „salvat” unul şi mergeau înainte. Pe cine interesează o „mărgică” dintr-un lanţ nesfârşit?

Radu şi prietenii lui încercau, într-un gest nebunesc, să-l care şi pe Marcel. Erau flămânzi, îngheţaţi, sleiţi de puteri. Era o luptă absurdă: ajungeau la lanţ, iar rusul îi ruga „generos” să-l lase pe rănit în grija lui şi să se salveze. În „nebunia” lor, făceau un salt uriaş, şi apoi îi întorceau ei un zâmbet victorios rusului. Numai că, după ore bune de mers, nu mai aveau energia unui salt, iar zornăitul lanţului se apropia ameninţător. Au început să se roage pentru iertare, erau convinşi că în clipa următoare câinele o să-i cureţe de sânge. Atunci s-a produs o minune. Un alt rusneac, din fruntea coloanei, a strigat: „Popaaas”. Nebunia a învins logica contabilicească.

Acum, Radu are 88 de ani. El spune însă că a rămas tot la 18. Unii râd, ca la un banc bun. El le zâmbeşte amar: ei n-au cum să ştie, un om mort nu poate glumi. Ori, el a murit, atunci. Marin însă trăieşte. De atunci. De când a învăţat că, nu numai la Stalingrad oamenii trebuie să care un leş şi să nu iasă din coloană. Într-un fel sau altul, toţi cară un „Marin”. Îşi cară visele în agonie, sufletele ucise, viaţa. Numai că, culmea, doar ei au puterea să mai facă salturi. Ceilalţi, care au lăsat „balastul” deoparte, sunt prea preocupaţi de cadenţă ca să mai ştie că poţi să sari sau să te opreşti.

Dacă am putea înainta cu gândul sau cu privirea, atunci bătrânul ar fi trecut demult dincolo. În zornăit de lanţ.