Jenant mișeilor! Lacrimi de omenie

Mulți cercetători și-au pus întrebarea „ce face un om să fie om?”. Unul dintre răspunsuri a fost: plânsul. Și animalele pot să plângă din cauza durerii fizice, însă emoția, durerea sufletească sau bucuria doar pe om îl pot face să plângă. Victor Hugo spunea, în Mizerabilii, că „Cei care nu plâng nu văd”. Citatul mi se pare un motto potrivit pentru vremurile în care trăim. Nu mai plângem și ne mândrim cu asta, pentru că nu mai vedem. Sau nu vrem să vedem. Toate imaginile teribile din Turcia și Siria ar fi trebuit să ne facă să plângem. Și de mila lor, dar și de mila noastră, a celor care împărțim amărâții în „ajutabili” și „neajutabili”, după orice criterii, numai umane și normale nu. Dacă cele două popoare au suferit aceeași catastrofă, oare n-ar trebui ajutate deopotrivă? Ce argument poate „bate” salvarea vieții unui om? Corect, niciunul.
Cum te poți preface că o țară nu există, când morții-vii strigă de sub dărâmături? Nu poți? Uite că poți! Un oficial al SUA declara că ar fi „ironic, dacă nu chiar contraproductiv, ca noi să întindem mâna unui guvern care și-a brutalizat poporul pe parcursul a 12 ani”. De parcă întindem mâna guvernului sirian nelegitim, nu victimelor care strigă sub dărâmături... Ar trebui să le explice cineva dezaxaților că cel mai ironic lucru pe care îl poate face un om este să nu mai fie om... Și că ierarhia lucrurilor care contează cu adevărat e aceeași, de când lumea. Viața a fost și rămâne pe primul loc.