Jenant, mişeilor! Jurnal din anul ciumei

Marcus Aurelius, ultimul mare filosof stoic al Antichității, care a trăit cea mai cumplită epidemie de ciumă din istoria europeană și despre care se spune că ar fi murit de această molimă, ne învață că: „Nu sunt evenimentele cele care sunt deasupra noastră ci, mai degra­bă, opiniile noastre despre ele”.

Frica și părerile noastre, mai mult sau mai puțin informate, depășesc cu mult propor­țiile unui dezastru, oricare ar fi el. De altfel, și cei care au suferit în temnițele comuniste spuneau că, în orice prigoană, nu tortura propriu-zisă este cea mai dureroasă, ci timpul care se scurge în așteptarea ei, în care omul își proiectează tot felul de scenarii, alimentându-și frica. Noi, generațiile de astăzi, suntem și mai paralizați de frică. Sau mai bine zis de frici. Mâncăm, înainte să ne fie foame - de frică; bem înainte să ne fie sete; luăm medicamente înainte să fim bolnavi - din frică de durere; ne însigurăm, de frică să nu fim răniți; și, în ge­neral, nu trăim, paradoxal, din frică de moarte.
Deși regulile pe care le res­pectăm cu atâta sfințenie sunt în continuă schimbare, ca și mersul societății de altfel, ne an­corăm în ele având impresia că am prins veșnicia de un picior.
„Adevărurile” de azi nu sea­mănă însă deloc cu cele de ieri. Și ar fi suficient să amintim că, în anii 20, tutunul, despre care azi ni se spune că este atât de nociv, se vindea în farmacii. Dar, prea ancorați în lumea noastră mică, nu avem timp să ne gândim nici la trecut, nici la viitor. Avem impresia că lumea a fost și va fi mereu asemeni nouă.
Nu știu cum va rămâne în istorie perioada pe care o trăim astăzi. Sau dacă se va găsi un Daniel Defoe să scrie un nou „Jurnal din anul ciumei”. Dar generațiile viitoare vor ajunge la aceeași concluzie pe care o putem trage și noi astăzi: epidemiile vin și pleacă, fricile oamenilor în fața bolii și a morții rămân la fel.