Jenant, mişeilor! / Istericale

În dulcele stil românesc, am ratat din nou esenţialul: nimeni nu a răspuns la întrebarea: „de ce nu i-aţi fluierat?”.

Sigur, firfizonii îşi pot da ochii peste cap: „vai, ce gest necuviincios”, pacifiştii pot da argumente că „nu se cade să răspunzi răului cu rău”, europenii de carton pot fi îngrijoraţi că deh, gestul ar putea fi catalogat drept o atitudine extremistă. Oamenii cu un minim de bun simţ nu vor spune însă nimic pentru că ştiu că răul se întâmplă atunci când oamenii de bine nu fac nimic. Şi că „fluieratul” înseamnă metaforic trezire, implicare.

 

În secolul trecut, intelectualii spuneau că România suferă de trei maladii grave: ascensiunea pe verticală a „barbarilor”, dominaţia proştilor şi imoralilor şi, mai ales, trădarea oamenilor de bine, adică renunţarea la orice atitudine, dormitarea, tragicul „nu e treaba mea” şi a lui „nu pot schimba eu lumea”. Fără consimţământul tacit al nostru, fără teama viscerală: „cum ne va privi Europa”, „ce vor zice vecinii şi cunoscuţii” despre patriotismul nostru „demodat”, nici extremiştii unguri nu s-ar fi plimbat la fel de liberi prin Ardeal, nici politicienii nu ne-ar minţi în faţă şi nu ne-ar fura din buzunare, nici justiţia, nici sănătatea, nici sistemul de educaţie, nici Europa, nici nimeni nu ne-ar călca în picioare. Toţi o fac pentru că pot. Pentru că noi îi lăsăm să o facă. Pentru că nu fluierăm metaforic sau nemetaforic şi pentru că, atunci când cineva ne întreabă de ce nu o facem, ne ruşinăm ca nişte domnişoare de pension.

 

Sunt puţine lucruri în lumea asta care merită scrise cu majuscule. Ţara, Onoarea, Neamul, dar mai ales Curajul se numără printre ele. Şi, am mai spus-o: avem dreptul să iertăm numai ceea ce e făcut împotriva noastră. Ceea ce e împotriva altora, dar mai ales a lucrurilor scrise cu majuscule, nu numai că nu avem dreptul să iertăm, avem datoria să îndreptăm. Restul într-adevăr sunt istericale.