Jenant, mișeilor! / Ispite

Recunosc, nu l-am înțeles și nici nu l-am crezut pe deplin. De fiecare dată când Marcel Petrișor ne avertiza, la sfârșitul povestirilor despre cumplita teroare comunistă, că nouă, generațiilor de azi, ne va fi și mai greu, pentru că ispitele sunt mult mai perfide, iar „albul” nu mai e separat de „negru”, am crezut că o spune dintr-un exces de modestie. Mi-am dat însă seama că nu exagera. În România de azi nu mai există nicio graniță între „bun” și „rău”, între „negru” și „alb”. Poporul, amețit cu manipulări și minciuni, secat de frustrare și deznădejde, neștiind în cine să mai creadă, nu mai crede în nimeni. Nimic, nici instituții, nici principii, nu au rămas neatinse în lupta surdă pentru putere și bani. Ne-am dărâmat toate „statuile” și toți „idolii”, am întors armele, dar nu mai luptăm pentru nimic. Din păcate, astăzi, în Anul Centenarului, nimeni nu mai conduce România pe de-a-ntregul și nimeni nu îi mai reprezintă cu adevărat pe toți românii. Președintele conduce România lui, Guvernul, România lor și mai e România adevărată, care nu face parte din „Româniile lor” și căreia nu i se aderează nimeni, pe care nu o conduce nimeni și pe care o ignoră toți. E România tăcută și profundă, România dezorientată, năucită, siderată de „încleștarea” de forțe, de luptele asidue cu orice preț, pentru marele scop al puterii. Această Românie de bună-credință e blocată, nu mai știe ce să facă și în ce să creadă, pentru că avertizările oamenilor ca și Marcel Petrișor au devenit realitate. Iar marea ei suferință nu e nici politica, nici economia, nici haosul, ci pierderea reperelor. România adevărată e „înghețată”, pentru că nu are coordonate, nu știe unde vrea să ajungă și mai ales cine s-o conducă acolo. Bâjbâie printre extreme, speranțe și dezamăgiri și speră să găsească nu progresul, dezvoltarea și civilizația, ci linia de demarcație dintre „bine” și „rău”. Asta e marea ispită și provocare a zilelor noastre.