Jenant, mişeilor! / Rugaţi-vă să nu vă crească aripi

Ştiţi că nu cred că lucrurile importante merită o zi anume din viaţa noastră. Ci fiecare zi. De aceea, pentru mine, „Ziua libertăţii presei” nu înseamnă mai nimic. Tocmai în această zi, un student de la jurnalism a întrebat cât e de liberă presa şi ce s-ar întâmpla dacă ar avea libertate deplină.

Nu ştiu dacă sunt în măsură să dau răspunsuri. Defect profesional, am numai întrebări. Dar printre puţinele mele certitudini e şi aceasta: şi presa, şi noi, fiecare, suntem atât de liberi cât vrem să fim. Şi cât avem curajul să fim.

Sincer, au ajuns să mă amuze discursurile şi pledoariile despre libertate, ca şi când, noi, românii, am avea asta în sânge. N-o avem. Au avut-o o mână de elite, o mână de ţărani şi patrioţi curajoşi. „Gloata” nu vrea niciodată libertate. 

Ce să facă cu ea? Pe cine să dea vina pentru eşecuri? Libertatea înseamnă responsabilitate şi asumare. Dacă te declari liber, trebuie să ai curajul să-ţi asumi propriul drum şi responsabilitatea pentru locul în care te duce.

Or, e mai comod să urmezi o cale deja trasată decât să gândeşti şi să rişti mergând pe drumul tău.

La fel de mult au ajuns să mă amuze acuzele lansate presei. E adevărat, în mare parte submediocră, lipsită de orice urmă de onoare, responsabilitate, morală, de cultură şi chiar bun simţ. Numai că, la fel ca şi în cazul politicienilor, sau altor categorii sociale, ea e strâns legată de societate. Oricât ne-ar plăcea să credem contrariul, poporul român nu este, în marea lui masă, unul elitist, moral şi cult. Poporul, în general, va prefera întotdeauna să vorbească despre Monica Gabor, fostă Columbeanu, viitoare Pinky, decât de Noica, să mănânce seminţe şi să asculte manele, nu să meargă la expoziţii, să discute despre accidente, crime şi violuri, nu despre filosofie şi să-i demoleze pe cei care par buni, nu să-i laude.

Culmea, toate astea se întâmplă şi din cauza libertăţii. Un exces de libertate care dăunează la fel de mult ca şi lipsa ei. Pentru că nu libertatea ne lipseşte. Ci curajul.

E adevărat, cele mai triste eşecuri sunt cele pe care le merităm.