Jenant, mişeilor / Călduţ, despre adevăr ca obsesie şi mentol

Luaţi-o ca mărturisire, crez, sinceritate prostească. Sau doar prostie. Luaţi-o oricum. Nu cred în îndemnul templului din Delhi „Nimic prea mult” atunci când e vorba de suflet, spirit şi minte. Poate de asta mănânc toate mentosanele şi guma pe care le am în maxim 30 de minute, pun melodiile care îmi plac pe repeat, cumpăr sare de baie în cantităţi industriale şi vă scriu, în forme diferite, săptămânal, despre aceleaşi lucruri.

Poate fi rău. Dar nimic nu poate fi mai rău decât „călduţul”. Mult slăvita cale de mijloc ne-a făcut nouă, românilor mai mult rău decât cel mai cumplit Rău al istoriei. Am fost educaţi de mici că trebuie să împaci şi capra şi varza şi să te faci frate cu Dracul până treci puntea. Nu trebuie. Trebuie să te înalţi sau să cazi atât de jos încât să te poţi ridica sau să rămâi definitiv acolo.

Am devenit o ţară nicicum: nici bogată, nici săracă, nici de elite, nici de analfabeţi, nici industrială, nici agricolă, nici turistică. Şi cu oameni nicicum. Pentru că cei mai mulţi au o singură constantă: inconstanţa şi compromisul.

Zâmbim amar când citim poveştile despre Ogoranu şi îndemnul pe care i l-a scris un preot într-un caiet: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” şi pentru care zeci de tineri erau gata să moară sau despre George Brătianu, de a cărui moarte s-au împlinit săptămâna trecută 59 de ani. Cine să-şi mai amintească de vorbe ca „Adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit” şi, mai ales, cine să le aplice?

Azi doar proştii rămân consecvenţi până la capăt şi deştepţii aplică îndemnul templului din Delhi la orice lucru nematerial. Nimic prea mult când vine vorba de muncă, sacrificiu sau dăruire.

Nu ştiu dacă din cauza călduţului sau nu, dar mi se pare că adevărul are gust de mentol. O mentosană?