Jenant, mişeilor! / Înfrângeri şi înălţări

Motto: „Mai presus de orice: rămâi credincios ţie însuţi şi aşa precum ziua urmează nopţii, nu vei putea trăda pe nimeni.” - Shakespeare

Se spune că nu-i bine să-ţi faci idoli din persoane în viaţă. Dar până la urmă şi „idolii morţi” te pot dezamăgi.

Recent, am citit un pretins studiu de istorie despre perioada interbelică şi comunistă. Într-un capitol se vorbea de reeducările de la Aiud. Comuniştii au încercat să creeze „omul nou” prin două metode: una folosind tortura fizică, cu eficienţă maximă într-un timp scurt, metodă care a învins şi a îngenunchiat studenţimea română la Piteşti şi alta, mai blândă aparent, dar cu rezultate la fel de devastatoare: reeducarea de la Aiud. Matematic, fără nuanţe, erau enumeraţi liderii unei generaţii: Radu Gyr, Petre Ţuţea, Bartolomeu Anania etc. care ar fi semnat declaraţii de dezicere de trecutul lor şi îmbrăţisare a ideilor comuniste.

Recunosc, am început să-mi pun întrebări. Apoi, am aruncat cartea şi am început să citesc memoriile lui Demostene Andronescu, fost deţinut politic, închis la Aiud tocmai în perioada reeducării.

Aici erau închişi foşti intelectuali, lideri politici, preoţi, într-un procent covârşitor de legionari. Slăbiţi de două decenii de detenţie, bolnavi, flămânzi, ei nu puteau fi struniţi prin bătaie, ci prin tortură psihologică. Atunci, lor li s-a cerut să renunţe la convingerile lor, la credinţă, la ideal, creându-li-se o problemă psihologică grea. Nu li se oferea lor mâncare, îngrijire medicală sau eliberarea, ci altora. Cu mintea lor diabolică, comuniştii creau ecuaţii imposibil de rezolvat: „Uite, X poate fi eliberat, dar pentru că Y nu semnează declaraţia, rămâne şi prietenul lui X în arest” sau „Aceştia sunt nişte copii, au ajuns aici din cauza voastră, pot merge acasă, îşi pot reface viaţa, dar trebuie să plătiţi voi „nota de plată”, trebuie să daţi o declaraţie prin care vă ponegriţi trecutul şi vă bălăcăriţi pe voi înşivă”. Mesajul era clar: se pregăteau eliberările din temniţele comuniste, iar foştii deţinuţi aveau de ales între moarte fizică şi spirituală. Unii au cedat din oportunism, alţii din generozitate şi responsabilitate pentru ceilalţi, alţii au rezistat până la capăt. Interesant e că niciunul dintre „morţii spirituali” nu a mai putut supravieţui nici fizic. Cei mai mulţi, deşi credincioşi, s-au sinucis, alţii s-au îmbolnăvit subit şi au murit în scurt timp. Se spune că, unul dintre ei, înnebunit, repeta înainte să-şi ia viaţa: „nu mai am nimic, am renunţat la mine”.

După ce am citit cartea lui Andronescu mi-a fost ruşine. Extrem de ruşine. Pentru graba cu care m-am îndoit. Şi pentru seninătatea cu care citeam versurile lui Radu Gyr: „Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”.