Jenant, mișeilor! / „Înapoi, băi!”

Certitudinea infatuată că eşti prea bun pentru Neamul tău, e, după trădare şi dezbinare, cred, păcatul de căpătâi al acestui popor.
În perioada interbelică, Mircea Eliade spunea că „nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâţia in­telectuali cărora să le fie ru­şine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele şi să-şi bată joc de trecutul lui”. Iar lucrurile nu s-au schimbat deloc de atunci. Dimpotrivă.
Oameni care n-au făcut nimic pentru Ţara şi Neamul lor, nici măcar efortul de a-i cunoaşte istoria şi identitatea, o denigrează în fel şi chip. Ca şi când Neamul ar însemna nimicnicia, nepu­tinţa ori prostia unor indivizi efemeri care nu vor lăsa nimic în urma lor, în afară de o pagină de facebook.
Oameni, al căror nume ar trebui pronunţat cu sfială şi admiraţie, au ajuns să fie ponegrite de te miri cine. Pentru unii, Eminescu a fost doar un sifilitic, Ştefan cel Mare doar un afemeiat, iar eroii rezistenţei anticomuniste nişte fascişti-extremişti. Dacă eşti liber să spui ce vrei despre oricine, nu înseamnă că ai şi calitatea să o faci.

Pe toţi cei care ponegresc poporul român, catalogându-l drept „de rahat”, i-aş întreba retoric dacă ei merită onoarea de a fi fraţi de sânge, de exemplu, cu Atanasie To­doran?
Şi dacă au un gram din curajul pe care l-a avut un bătrân de 104 ani, care a murit ca un martir, aici, aproape, la graniţa Maramure­şu­lui?
La un an după ce generalul Bukow a distrus mănăstirile ortodoxe, în loca­litatea „Salva”, pe un platou numit „Mocirlă”, generalul a venit să pri­meas­că jurământul grănicerilor ro­mâni. Prin faţa celor 3000 de tineri, a apărut călare Atanasie To­doran care le-a ţinut un discurs memorabil: „De doi ani, noi suntem cătane, dar carte
n-am căpătat de la înălţata îm­pără­teasă, că suntem oameni liberi. Ne-au scris ca iobagi, dăm dare şi facem slujbe cătăneşti; copiii noştri vor merge până la marginile pămân­tului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ne-o ciu­fulească şi să batjocorească tisturile (ofiţerii im­pe­riali). Jos arme­le!”. Cuvântarea bă­trâ­nului se încheia sublim: „nu da înapoi, băi!”.
Grănicerii l-au alungat pe Bukow şi au continuat revolta. Bătrânul a fost tras pe roată, a murit ca un martir strigându-le din nou tinerilor că nu regretă nimic. Astăzi, bătrânul Ata­nasie ar de­fila prin faţa celor care se ruşinează de Neamul lor şi ar striga altfel: „înapoi, băi!”.