Jenant, mișeilor! / Iadul omului modern

„Când oamenii nu vor mai avea nimic sfânt, vom trăi în iad”. Sună alarmant, dar e din ce în ce mai adevărat. Străbunica mea, care a traversat două secole, două războaie, o revoluţie şi trei dictaturi îmi spunea mereu că vremurile de azi, postdecembriste sunt cele mai bune din câte a trăit. Pentru că e pace, pentru că nimeni nu rabdă de foame, pentru că e libertate. Ea însă avea termen de comparaţie. Noi, generaţiile de azi, nu. Am întâlnit extrem de puţini oameni care ştiu să se bucure de toate astea. Fericirea, în fond, asta înseamnă. Ori azi, oamenii nu mai ştiu să fie fericiţi. Nefericiţi, stresaţi, depresivi, hăituiţi, grăbiţi spre nu se ştie ce, uitând prea des cine sunt şi încotro merg, îşi consumă întreaga energie pentru a demola credinţe, crezuri şi oameni, crezând că, în acest fel, vor creşte ei.
Ca în prevestirea de mai sus, cei mai mulţi „nu mai au nimic sfânt”. L-au coborât pe Dumnezeu, eroii, valorile, respectul, părinţii, profesorii la propria micime, pentru că ei nu se pot ridica la înălţimea lor. Omul de azi nu mai crede în nimic şi nu mai respectă nimic. Nimic nu este destul de bun pentru el şi pentru toate găseşte scuze, acuze şi cusur. Religia îi pare învechită, morala deşănţată, respectul bătrânesc, profesorii ne­preg­ătiţi, medicii şpăgari, preoţii co­rupţi, părinţii demodaţi. Îşi este sie însuşi suficient şi el ţine loc de toate. Omul de azi îşi inventează propria religie, îşi educă singur copiii, se tra­tează singur, se informează singur. Şi trăieşte singur, bravând în mocirla nefericirii sale şi confundând iadul cu raiul.