Jenant, mişeilor! Și totuși există iubire. De Dumnezeu

Cum de poți privi cu admirație pelerinajele tibetanilor sau ale fraților catolici, și să arunci în același timp cu noroi în sute de mii de oameni care fac același lucru, dar sunt ortodocși? De ce un festival ca Untold generează în spațiul public mai multă simpatie decât o mare de oameni mânați de credință? Cum de presa noastră scrie pagini întregi despre noua modă a tinerilor de a face sex în public sau de a se droga cu insecticid, dar nu scrie niciun rând despre 5.000 de tineri orto­docși care se întâlnesc în fiecare an? Cum poți să ironizezi cel mai mare pelerinaj din România, doar pentru că sufletul tău e prea împie­trit ca să înțeleagă ce-i mână pe acei oameni la racla Sfintei Parascheva? Șirul întrebărilor e lung și, din păcate, toate sunt retorice. De fiecare dată, constat, cu aceeași uimire amestecată cu milă, cât de superficial judecăm și cât de ușor ne călcăm în picioare identitatea, doar pentru că așa ni se pare la modă. Ne credem prea deștepți pentru creș­ti­nism, prea mândri ca să ne rugăm și prea superiori ca să privim cu inima deschisă modelul de smerenie și jertfă al unui om care parcurge mii de kilometri și stă ore întregi în frig pentru credința lui. În schimb, „liderii noștri de opinie” lăcrimează teatral de câte ori altcineva, dintr-o altă cultură, își arată credința.
Pentru Țuțea, de exemplu, bătrâ­nele de care râd unii astăzi erau peste savanți: „O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoa­nei Maicii Domnului în bise­rică, față de un laureat al premiului Nobel ateu, baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor”, iar țăranul simplu, peste Kant: „Nu e om, Kant. N-a reuşit să fie om cu toată stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincro­nizează cu clopotele de la bise­rică, e laureat al premiului Nobel pe lângă Kant”.
ÎPS Justinian spunea că sunt oameni care pot vedea chipul lui Dumnezeu într-un fir de iarbă și alții care, mergând în locurile sfinte, văd doar negoțul, urâtul și decăderea. Diferența o face sufletul celui care privește. Până la urmă, cât să fii de suficient ca
să-L limitezi pe Dumnezeu la ne­putința și micimea ta?