Jenant, mişeilor! / Frică şi un testament

1950. Într-un un sat de la poalele Făgăraşului, un bătrân zâmbeşte în faţa unei foi goale, pe care scrie îngrijit: „Testament”. Îşi potriveşte lampa veche asupra foii, dar degeaba.

Nici lumina, nici întunericul nu-l ajută să vadă altceva decât o foaie goală. Zâmbeşte iar. Se gândea să-şi scrie testamentul, dar şi-a dat seama că nu are ce şi cui să lase. Averea i-a fost confiscată, toată, de comunişti. Din cinci feciori, trei au murit pe front, unul, în munţi şi unul în închisoare. Baba i s-a prăpădit tot din cauza drumurilor la Securitate. Avea numai armă veche, pe care feciorul lui, Victor, i-o ceruse când a plecat să lupte în munţi. Acum se bucura că nu i-a dat-o.

Şi totuşi, ce ar putea să lase generaţiilor care vin? Zâmbetul i se retrase, încet. Îşi aminti de discuţiile cu ai lui, pe care îi vedea şi acum, în lumina lămpii. Lumea l-a întrebat mult timp cum de nu a înnebunit atâta timp singur. Vroia să le spună că nu e singur. Dar poate şi asta era o formă de nebunie. Zâmbi iar. Se vedea la poalele munţilor, cu cei 14 băieţi „fugari”. Unul se plângea că îi e frică. Altul îl luă de umeri şi-i răspunse apăsat: „Sunt multe feluri de frică. E frica pe care ai simţit-o în război, la Stalingrad. E frica din luptele cu Securitatea. E frica de linişte, când nu ştii ce urmează. E frica din noapte, când te simţi neputincios. E frica că fratele care doarme lângă tine şi-i auzi respiraţia, nu va mai fi mâine. Dar niciuna nu e la fel de cruntă ca şi frica că, odată, peste ani, când o să am copii şi nepoţi şi mă vor întreba ce am făcut pentru ţara asta, n-o să am ce să răspund”. Tinerii de atunci n-au mai trăit ca să fie părinţi ori bunici. Şi nimeni nu i-a întrebat vreodată ce au făcut pentru ţară. Nici pe ei, nici pe cei care i-au trădat.

Şi totuşi, ei au murit doar cu această frică. Şi cu convingerea că nu răspundem atât pentru lucrurile pe care le-am făcut, ci mai ales pentru cele pe care puteam să le facem.     Bătrânul zâmbi iar. Apoi zâmbetul se stinse brusc, odată cu împuşcătura care răsună în sat. Sub „testament” erau trei picuri de sânge.

P.S. Această întâmplare e reală.

Dar nimeni nu mai ştie nici numele, nici testamentul şi nici întrebările bătrânului. Cândva însă, când noi, generaţiile de azi, ne vom scrie testamentul, vom scăpa de „frica” întrebărilor urmaşilor tot arătând foaia bătrânului. Şi sângele lui.