Jenant, mişeilor! Frica excesivă, începutul nebuniei

Cred cu tărie că frica este un păcat capital. Așa cum frica de Dumnezeu este începutul înțelep­ciunii, cred cu tărie că frica excesivă pentru toate celelalte este începutul nebuniei și al degradării morale. Noi, oamenii moderni am ridicat siguranța la rang de religie: ne facem asigu­rări pentru orice și cerem mereu certitudini. Vrem să ne păstrăm confortul, standardul social, ve­nitul, poziția, sănătatea și viața, cu orice preț. Dacă e nevoie, ne facem frate cu Necuratul ca să trecem puntea; îi acuzăm iste­rizați pe ceilalți, dacă ne pun în pericol în vreun fel siguranța, și respectăm cu habotnicie orice.
Am depășit limita responsa­bilității, alunecând pe panta iresponsabilității cu tot ceea ce înseamnă spiritul, valorile și identitatea noastră. Ne e frică să ne declarăm patrioți, ca să nu ne acuze minoritățile și europenii că suntem naționaliști; ne e frică să ne declarăm creștini, să nu ne acuze moderniștii că suntem primitivi; ne e frică să spunem că restricțiile impuse în această perioadă sunt disproporționate, ca să nu fim acuzați că suntem nega­ționiști. Și, din frică, renunțăm la tot ceea ce însemnăm ca oameni. Am făcut din „capul plecat sabia nu-l taie” un adevărat motto al existenței noastre, uitând că un cap plecat prea mult timp va deprinde reflexul de a paște.

Da, coronavirusul există și da, poate fi letal. Da, trebuie să res­pectăm măsurile sanitare și să avem grijă de noi și de cei din jur. Dar nu putem trăi în frică și nu putem trăi orice fel de viață. Dacă nu avem nimic deasupra noastră, atunci vom trăi, dar vom trăi degeaba.
Curajul e o virtute. Cea mai mare dintre toate, după părerea mea. Nu toți avem stofă de eroi. Dar toți avem obligația de a fi oameni demni, așa cum Dumnezeu ne-a făcut.
Aveți curaj! Puțin curaj nu a ucis pe nimeni. În schimb, prea multă frică, da!