Jenant, mișeilor! / Florile răului

În 1916, când trupele germane intrau în Bucureşti, după ce capitala se predase fără să tragă un glonţ, se spune că autorităţile de ocupaţie au fost primite cu… flori. La 23 august 1945, când , tancurile şi trupele „eliberatoare” sovietice defilau triumfal prin Bucureşti, populaţia arunca cu… flori. În 1989, soldaţilor care luptau la Re­voluţie, populaţia le oferea… flori.
În 1990, şansa istorică de unire a Ba­sarabiei cu România a fost îngropată într-un pod simbolic de flori şi motto-ul rămas celebru: „Prutul lacrimilor noastre / Să-l acoperim cu flori”.
Numai că, de fiecare dată, „valul de flori”  a fost urmat de unul de sânge, ca şi cum, istoria ar vrut, de nenumărate ori, asemeni unui profesor perseve­rent, să corecteze un elev aiurit, care ia totul cu binişorul. Iar florile oferite atunci duşmanilor au fost puse mai târziu pe mormintele propriilor copiii. Nu ştiu de unde apetenţa românilor de a „îndulci” mereu realitatea, de unde naivitatea în faţa pericolului, sau laşitatea sau speranţa nejustificată. Cert este că florile au adus mereu răul în istoria poporului român.
Forţaţi de realitate, românii au fost nevoiţi în final să ia arma în locul florilor. Sau să-şi abandoneze visul, ca şi în cazul Basarabiei.

La una dintre „paradele de flori” de 23 august, Steinhardt, copil fiind, ur­mărea şi el trupele de ocupaţie. Nu aplauda, nu zâmbea, doar urmărea. S-a trezit cu o palmă din partea tatălui său: „ce te uiţi ca prostu? O să plângi mai târziu”. Şi a plâns şi el, asemeni mi­lioanelor de români. Numai că palma de atunci l-a trezit, silindu-l să fie mai vigilent, să nu-şi subestimeze duş­ma­nii şi să lupte.

Oare cum ar fi arătat istoria României, dacă în loc de flori, puneam mâna pe armă?