Jenant, mişeilor! Fantomele din ceață

„Vrem să fim iertați, dar nu suntem dispuși să iertăm și noi. Vrem să ni se acorde atenție și să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorințele de nu și capriciile, luăm însă foarte grăbit și împrăștiat aminte la nevoile, doleanțele și solicitările celorlalți.
Dar ceilalți? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceață.
Ni se pare, de fapt, că toți cei din jurul nostru au obligații față de noi, iar noi față de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun și îndreptățit, numai noi avem întotdeauna dreptate.
Nici cu gândul nu gândim că
s-ar putea întâmpla să fi greșit, să fi năpăstuit sau insultat pe careva; parcă, temeinic încrus­tată în țesuturile adânci ale șinei, o balanță cu talerul dreptății neclintit îndreptat în favoarea noastră, ca și acul busolei mereu orientat către miazănoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bătăile inimii ci a ne întări în convingerea că tot ce facem este bun și infailibil.
Mai mult: pe toți cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără șovăială și din toată inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfântului Antonie cel Mare: «Va veni vremea când oamenii vor înnebuni; fie­care va crede că toți ceilalți sunt nebuni».
Vremea aceea a și venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă
armonia, buna cuviință, în­țe­lep­­ciunea, rațiunea, dreptatea și că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor și gân­dirilor normale. Fiecare eu se consideră etalonul impecabil al purtărilor fără greș: de la cele mai importante până la cele mai mărunte. Nu mănâncă, nu bea, nu se spală, nu umblă, nu cugetă, nu crede, nu se exprimă întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace și încolo; e nebun furios și vrednic de gheenă.
Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârși povața lui Hristos, a da viață imboldului capital: nu putem ieși din noi adică, nu suntem în stare a ieși din noi și a ne privi din afară. Și totuși cerința aceasta e de neînlăturat și de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înșine din afară, a ne aprecia și judeca pe noi înșine așa cum – neîntrerupt, necruțător, netulburați – îi urmărim și îi judecăm pe cei din jurul nostru. (...) Ceața trebuie risipită, e de datoria noastră morală și creștinească să ne obișnuim a ne privi, judeca și cunoaște fără indulgență și părtinire, recunoscând și celorlalți statutul de ființe slobode și egale în drepturi cu noi. Ceilalți (cum îi place lui J.P. Sartre a spune) nu sunt niște vagi concentrări ectoplasmice, niște fantome, niște numere ale lui Avogadro, ascultând doar de legile statisticii și numerelor mari: sunt la fel de reali ca și noi, și le suntem datori nu mai puțin decât ne sunt ei nouă. Greu ne vine a cugeta și proceda astfel, dar nimic temeinic, curat și cinstit nu putem realiza câtă vreme nu ne convingem că nu numai eu sunt, ci și ei sunt, că toți deopotrivă ne bucurăm de drepturi și suntem grevați de îndatoriri.”
Nicolae Steinhardt