Jenant, mişeilor! Fantomele din ceață

„Vrem să fim iertați, dar nu suntem dispuși să iertăm și noi. Vrem să ni se acorde atenție și să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorințele de nu și ca­priciile, luăm însă foarte grăbit și împrăștiat aminte la nevoile, doleanțele și solicitările celor­lalți.
Dar ceilalți? Ei ne apar undeva, departe, ca un soi de fantome pierdute în ceață.
Ni se pare, de fapt, că toți cei din jurul nostru au obligații față de noi, iar noi față de nimeni, ni­ciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun și îndreptățit, numai noi avem întotdeauna dreptate.
Nici cu gândul nu gândim că
s-ar putea întâmpla să fi greșit, să fi năpăstuit sau insultat pe careva; parcă, temeinic încrus­tată în țesuturile adânci ale șinei, o balanță cu talerul drep­tății neclintit îndreptat în favoa­rea noastră, ca și acul busolei mereu orientat către miază­noapte. Echi­valentul unui pacemaker menit nu a reglementa bătăile inimii, ci a ne întări în convingerea că tot ce facem este bun și infailibil.
Mai mult: pe toți cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără șovăială și din toată inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfântului Antonie cel Mare: «va veni vremea când oamenii vor înnebuni; fiecare va crede că toți ceilalți sunt ne­buni».
(...) Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârși povața lui Hristos, a da viață imboldului capital: nu putem ieși din noi adică, nu suntem în stare a ieși din noi și a ne privi din afară. Și, totuși, cerința aceasta e de neînlăturat și de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înșine din afară, a ne aprecia și a ne judeca pe noi înșine așa cum – neîntrerupt, necruțător, netul­burați – îi urmărim și îi judecăm pe cei din jurul nostru (...)

Dacă ne închidem și ne ferecăm în noi și ne acordăm numai nouă drepturi și ne scutim de orice datorii, suntem pierduți și vrednici de pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută.
Căci în zadar și-n pustiu vom rosti și striga: Eu, eu, eu… Che­marea aceasta disperată nimeni nu o va auzi și nimeni, așadar, nu-i va răspunde. (...)
Să ieșim din noi, să ne privim nepărtinitor și necruțător din afară, să risipim ceața din jur, să ne privim nediscriminatoriu, să părăsim lumea fantomatică a egocentrismului spre a intra în realitate și în atât de elogiatul realism.
Nu-i nevoie să învățăm realismul. El stă la baza propovă­duirii lui Hristos”.


Nicolae Steinhardt,
Dăruind vei dobândi