Jenant, miseilor! / Elogiu suferintei

Ati citit bine. Titlul nu are ghilimele. Cred in binefacerile suferintei (tot fara ghilimele) de la 14-15 ani, cand scriam eseuri filosofice in „carti” confectionate din caiete studentesti, cu copertile colorate de carioci si apoi le momeam cu bomboane pe vecinele de la tara ca sa le asculte. Si lor li se parea ciudat sa ridic in slavi o stare despre care vorbim cu „Doamne-fereste” in fata. Mi se parea ca am teorii corecte, citisem ca suferinta slefuieste caracterele mai mult decat bucuria, ca suferinta e precum un drog si maine ai nevoie de o doza dubla pentru a simti acelasi efect si, prin urmare, nu poti condamna pe cineva care plange pentru ca si-a rupt o unghie la fel de adanc precum cineva care a pierdut o persoana draga. Nu e vinovat ca reactioneaza la „doza minima”. Dupa ce am crescut, n-am mai scris despre suferinta. Nu mai aveam caiete studentesti, nici bomboane si, in plus, am inceput sa cred ce spunea Camus: marile dureri sunt mute. Si, neputand vorbi sau scrie, am intrebat. Am supus cinci persoane, cu tipologii diferite, unui test al suferintei. Trei au raspuns ca suferinta nu ne goleste, ne umple, ferindu-ne de riscul de a deveni „plati”. Jumatate cred ca, daca Dumnezeu nu ne da decat cat putem duce, suferinta e masura puterilor noastre, nu a pacatelor noastre. Desi toti au cunoscut suferinta in doze mai mari sau mici, daca ar sti, ca si in cartea lui Pascal Brukner, in ce fel de lume se vor naste si daca ar putea alege, toti ar alege sa vina in „lumea suferintei”. Niciunul nu crede ca formula de calcul a popoarelor antice de a numara drept traite doar zilele fericite e corecta. Dar nimeni, nici cel mai intelept dintre „subiecti”, nu a stiut insa sa raspunda sigur de ce empatizam mai degraba cu suferinta cuiva, decat cu bucuria cuiva. De ce, atunci cand vedem un om trist sau unul care plange, ne intristam si noi, de complezenta, dar atunci cand vedem unul fericit, razand, il privim ciudat si trecem mai departe. Am intrebat in final si daca ar trebui sa scriu aceasta rubrica si sa folosesc acest titlu. Am scris-o pentru ca au raspuns toti „da”. Cred ca era mai corect sa le dau bomboane si ma opresc la prima intrebare. Suferinta are o singura certitudine: tace. Si-n rubrici, si-n caiete studentesti. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro