Jenant, mişeilor! / Elogiu indisciplinei

„Dom’le, dacă am fi fost noi disciplinaţi ca şi chinezii sau ordonaţi ca nemţii, ce-ar fi fost azi România?”. Bătrânul agita „steaua socialistă” în mână şi privea cu nostalgie pe bulevardul aglomerat, arătând, ca argument al spuselor lui, spre un tânăr care traversa ilegal strada. Am zâmbit, ştiind că nu la acest tip de indisciplină se referă şi mi-am amintit că de multe ori, asemeni lui, tânjeam după rigoarea nemţească. Acum, poate şi din cauza „stelei socialiste”, simţeam nevoia să-l contrazic.

De fapt, disciplinaţi, ascultători şi supuşi cred că astăzi n-am mai fi fost. România nu avea nicio şansă să reziste în istorie dacă nu s-ar fi ridicat câte un „indisciplinat” care să lupte cu turcii, ungurii, tătarii sau ruşii.

Dacă însă câte un învăţător de sat, „indisciplinat” faţă de stăpânirile străine nu i-ar fi învăţat pe strămoşii noştri să scrie şi să citească româneşte, cu riscul arestării şi executării, azi am scrie în rusă ori maghiară. Dacă însă câte un preot de ţară nu s-ar fi ridicat, „indisciplinat”, să spună că nu trebuie să îţi pui numele alături de Satana nici măcar pe o epistolă în care se recunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi n-ar fi combătut regimul ateo-materialist din comunism, azi am fi fost un popor fără rădăcini, cu discoteci şi baruri în loc de lăcaşe de cult.

Dacă însă câte un „indisciplinat” nu s-ar fi „hazardat” să afirme că libertatea e mai importantă decât viaţa şi s-o probeze cu sânge, am strânge toţi în mâini „stele socialiste”.

Nu de disciplină are nevoie ţara asta. Pentru noi, de-a lungul vremii „disciplina” a însemnat numai supunere, dezrădăcinare, biruri, abuzuri şi consimţirea răului. Ci de indisciplină. De oameni care să aibă „nebunia” să spună că patriotismul nu e desuet, că credinţa nu e pentru bigoţi şi că UE nu înseamnă plecarea capului şi renunţarea la identitatea naţională.

Bătrânul era plecat însă demult. Vroiam să-i mai spun despre teoria „indisciplinei” de la Mărăşeşti şi a „disciplinei” cedării Basarabiei. Poate de asta, „disciplinaţii” pe care îi elogiază spun că, dacă lumea este absurdă - sau, în orice caz, greu de pătruns şi desluşit - poate se cuvine să plecăm urechea tocmai la cei care nu par întregi la minte.