Curs valutar
Recomandările Gazetei
Evenimente locale, concerte, teatru, expoziții, filme, cărțiNewsletter
Ultimele comentarii
Jenant, mişeilor! Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum!
Dintr-un atribut al gândirii și inteligenței, îndoiala și dreptul de a pune întrebări au devenit astăzi o faptă reprobabilă, vecină cu infracțiunea. Principiul filosofic „mă îndoiesc deci gândesc; gândesc deci exist!”, a fost transformat de isteria pandemică în „mă informez din surse oficiale, deci nu e nevoie să pun întrebări, ascult orbește deci voi trăi”. Niciodată, în afara regimurilor dictatoriale, dreptul de a te îndoi, de a întreba, de a contrazice sau de a critica nu a fost la fel de blamat ca astăzi. Cei care se îndoiesc, nu de existența coronavirusului, ci de fapte, acte, măsuri luate de oameni care vremelnic ocupă funcții publice, sunt supuși unei veritabile „lapidări publice”, nu cu pietre, ci cu injurii, invective și calomnii de cea mai joasă speță. Ultimul exemplu de acest fel este cel al regizorului Cristi Puiu, supus unor atacuri sălbatice, îngrozitoare, nu doar prin prisma democrației și umanității pe care o tot clamează „statuile pandemice”, ci, mai ales, prin bun-simț. Presa miluită cu milioane de Euro de către Guvern l-a atacat atât de furibund pe regizor, încât am avut impresia că ne-am întors în anii ’50, când în procesele publice ale „dușmanilor de clasă” se cerea, din rărunchi, „moartea trădătorilor”. Mai mult, latura extremistă a „eroilor în alb”, i-a transmis lui Puiu să vorbească despre libertate când va avea sonda pe gât, fiind internat în spital. Un mesaj sinistru, similar cu cel transmis protestatarilor din Piața Victoriei care au îndrăznit, ca și peste tot în lume, să iasă în stradă și cărora Arafat le-a transmis că îi așteaptă în spital.
În România tolerantă și europeană de azi, poți să te îndoiești public de orice: de la existența lui Dumnezeu, la normalitate sexuală, originea și istoria poporului român, originile limbii române sau necesitatea construcției europene, numai de măsurile haotice, netransparente și contradictorii luate de niște indivizi deveniți „statui pandemice”, nu. Cetățeanul român, îndreptăţit să întrebe de pildă de jaful din bani publici scos la iveală de Curtea de Conturi, de măștile care nu au ajuns încă de 50 de zile la familiile defavorizate, de tabletele care nu au ajuns la elevi de 5 luni, de faptul că spitalele și centrele de bătrâni, aflate sub oblăduirea autorităților, au devenit principalele focare ale infecției cu coronavirus etc., mai are azi un singur drept: acela de a purta masca, astfel încât să-i acopere nasul și gura. Și dacă se poate și ochii și urechile. Mâna rămâne deocamdată liberă, pentru vot.