Jenant, mişeilor! / Dragoste în vremea rezistenţei

Străbunica mea avea o vorbă: „cine-i de rugă, îi şi de fugă”. N-am întrebat-o niciodată ce înseamnă, dar era oarecum subînţeles. Atunci, mă gândeam că expresia vine de la inscripţionările de pe crucile vechi „roagă-te ca şi cum ai muri mâine şi munceşte  ca şi cum ai trăi o veşnicie”. Şi poate oarecum aşa şi era. Pentru ea, expresia asta era de fapt o definiţie a „omului total”. Pentru ea şi generaţia ei, nuanţele erau mai puţin pronunţate ca şi astăzi. Pentru ei, oamenii trebuia să se roage, să lupte, să muncească, să iubească până la capăt.

Numărul special al „Eroilor rezistenţei anticomuniste”, distribuit gratuit împreună cu GAZETA din această săptămână, dedicat „poveştilor de dragoste din rezistenţa anticomunistă” demonstrează că străbunica mea avea dreptate.  Cei care ştiu să iubească, ştiu să îl iubească şi pe Dumnezeu, şi ţara, şi prietenii şi sufletul pereche total, profund şi pe vecie. Cei care nu ştiu, nu ştiu deloc. Pentru o lume copleşită de aşa-zise poveşti de iubire între fotbalişti şi prezentatoare meteo, de citate celebre, inimioare şi pupici postaţi pe Facebook, poveştile lor par ireale: femei care îşi aşteaptă bărbatul 22 de ani fără să ştie dacă mai trăieşte, altele care îşi riscă viaţa mai bine de un deceniu ascunzându-l de securitate, eroine care luptă în munţi, cot la cot cu bărbaţii, şi îşi nasc pruncii în scorburi, în sunet de mitralieră şi grenade, tineri care respectă un angajament transmis prin morse unei necunoscute şi după ani buni, o caută şi o iau de soţie, femei care rămân văduve la 20 şi un pic de ani şi îşi cresc copiii în sărăcie, dar nu se mai căsătoresc niciodată.