Jenant, mişeilor! / Două feţe

Există o legendă cu privire la „Cina cea de taină” a lui da Vinci. Când a conceput aceasta scenă, artistul s-a izbit de o mare dificultate: trebuia să picteze Binele – sub chipul lui Iisus – şi Răul – sub chipul lui Iuda. Şi-a întrerupt lucrul la jumătate, până când avea să găsească modelele potrivite.

Într-o zi, în timp ce asista la repetiţia unui cor bisericesc, a văzut într-unul din băieţi imaginea desăvârşită a lui Hristos. L-a invitat la el în atelier şi i-a reprodus trăsăturile în studii şi schiţe. Au trecut 3 ani. „Cina cea de Taină”era aproape gata – da Vinci, însă, nu găsise modelul ideal pentru Iuda. Cardinalul care răspundea de biserică începu să-l preseze, cerându-i să isprăvească numaidecât fresca. După mai multe zile, pictorul a întâlnit un tânăr îmbătrânit prematur, zdrenţăros, beat, lungit în şanţ. Cu mare greutate, ajutoarele sale îl duseră până la biserică, unde urma să-i picteze chipul fără schiţe prealabile.

Da Vinci se apucă să picteze uimit de trăsăturile necredinţei, ale păcatului, ale egoismului atât de bine imprimate pe faţa lui.

Când pictorul a terminat, cerşetorul, revenindu-şi oarecum din beţie, deschise ochii şi văzu pictura din faţa lui. Un amestec de uimire şi tristeţe îi apăru pe chip şi zise:

- Am mai văzut pictura asta!

- Când? Întrebă da Vinci surprins.

- Acum 3 ani, înainte de a fi pierdut tot ce aveam. Pe vremea aceea, cântam în corul bisericii şi duceam o viaţă plină de vise, iar artistul m-a convins să pozez ca model pentru chipul lui Iisus. Se pare că Binele şi Răul au unul şi acelaşi chip, totul depinde de momentul în care unul sau altul taie calea oricărei fiinţe umane.”