Jenant, mişeilor! / Doamna cu şezlongul

O duminică liniştită, la o piscină din oraş. Citesc, la soare, biografia lui Filon Verca, un profesor de limba română, paraşutat în România comunistă, arestat, a evadat de două ori din temniţele comuniste, a luptat în munţi, a reuşit să scape de condamnare şi moarte fugind din ţară şi a murit undeva în vest, anul trecut, cu gândul la Ţara pentru care a trăit şi a luptat. Pentru el, România nu era un sens, era Sensul vieţii lui, iar a fi român, nu era o simplă cetăţenie, ci dreptul, obligaţia şi onoarea supremă.

Tocmai când Verca lupta cu Securitatea în munţi, o voce stridentă îmi întrerupe lectura: „De asta suntem o ţară de rahat, de asta n-o să ne civilizăm niciodată. Ce te aştepţi de la ţara asta de rahat?”. Motivul isteriei care a durat vreo oră, cu mici întreruperi (timp în care s-a certat cu personalul) era faptul că nu mai găsise şezlong liber. Nu a întrebat-o nimeni cum de clamează principiile civilizaţiei şi bunului simţ, în condiţiile în care ţipă cât o ţin rărunchii, deranjând pe toată lumea şi dacă comportamentul ei este civilizat.

Alternanţa mărturiilor lui Verca cu istericalele cucoanei mi-a stârnit însă un zâmbet amar. Un om condamnat la închisoare şi moarte, pentru libertate, patriotism şi convingerile sale, îşi iubea ţara, fiind gata să moară pentru ea, iar o cucoană isterică, care n-a făcut nimic pentru ţară, o urăşte şi denigrează în gura mare, pentru un amărât de şezlong. Pentru o astfel de libertate o fi luptat Verva şi alţii, sute de mii, ca şi el?

Multă vreme am crezut că oamenii duc lipsă de iubire şi de sens. Acum cred că duc lipsă doar de… lipsuri. Obişnuiţi mereu să primească peştele şi neînvăţaţi şi nefiind nevoiţi să înveţe a pescui, s-au obişnuit să pretindă.

Nemulţumirea a devenit sport naţional, ochii daţi peste cap şi tonul sarcastic, brand de ţară, iar lenea, infatuarea şi impostura, valori unanim valabile. Dacă Kennedy ar fi rostit în faţa cucoanei celebra frază: „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ea”, cred că ar fi făcut ea treaba lui Oswald sau cine l-o fi ucis pe preşedintele american.

Dacă mâine România ar fi nevoită să se apere, câţi dintre români ar considera că au datoria de a lupta pentru ţară şi câţi s-ar isteriza că nu merită să moară pentru o ţară de rahat care nu le dă până la urmă nici un amărât de şezlong? Desigur, întrebarea e retorică.

De fapt, România lui Verca nu era mai prosperă, mai dreaptă, mai civilizată, mai democrată decât cea de azi. Dimpotrivă. El şi alţii nu luptau în munţi plictisiţi de dreptate şi bunăstare. Ţăranii erau secătuiţi de cote uriaşe, leneşii şi prostănacii luaseră locul conducătorilor, străinii ne secătuiau averea, străinii se instalaseră la conducerea ţării, oamenii erau aruncaţi în temniţă sau puşi la zid pentru un cuvânt aruncat cui nu trebuie.

Numai că Verca, spre deosebire de cucoană, ştia că România adevărată nu înseamnă o cloacă de imbecili care conduc temporar, nici toane, nici şezlonguri sau ajutoare, nici nedreptate, nici furt, nici nesimţire.

Înseamnă oameni care nu au pretins, au dat, cu generozitate: muncă, libertate, viaţă. Oameni care vorbesc cu ton de rugăciune şi care sunt îndrăzneţi doar în faţa istoriei şi a lui Dumnezeu. Şi acolo, pledând pentru Neam.

Pentru restul, nu vor fi niciodată suficiente şezlonguri.