Jenant, mișeilor! / Dincolo de bine și rău e neantul

Cred în egalitate, dar numai în cea de șanse sau de drepturi. Cred că nici noi înșine nu suntem egali nouă, în fiecare zi. Avem zile în care suntem mai buni sau mai răi decât ieri, iar dacă nu facem această diferență nu putem învăța niciodată nimic. De aceea mi se pare periculoasă și, totodată, păguboasă uniformizarea la care asistăm astăzi.

Sub masca nediscriminării, nu mai avem voie să promovăm valoarea și nici să arătăm cu degetul spre nonvaloare.

Competiția, în viziunea societății de azi, e traumatizantă. La sfârșit de an școlar, în multe clase s-au desființat premiile și toți copiii au primit aceeași coroniță și aceeași diplomă, ca să nu fie traumatizați. Ba mai mult, au apărut petiții care cer renunțarea la festivitățile de sfârșit de an școlar, ca să nu fie discrepanțe între elevi.

Pe bună dreptate, un copil care a muncit și a învățat un an întreg se poate întreba ce rost mai are să o facă dacă a primit aceeași recompensă ca și colegul care nu a învățat deloc.

Mai târziu, când va deveni adult, va învăța că, pentru a nu discrimina, nu are voie să îi spună unui om că nu are competențe pentru un anumit domeniu. Dacă cineva spune că 1+1=5, trebuie să-l lași în plata lui și, dacă se poate, să-l și premiezi, că, deh, are dreptul la opinie.

Dacă nu mai separăm binele de rău și albul de negru, nu mai avem nicio scară de valori. Apreciind totul și pe toți, de fapt nu apreciem pe nimeni și nimic.

Cea mai bună definiție a egalității mi se pare aceasta: să tratezi inegal oameni și lucruri inegale.

Uniformizând și egalizând oameni și lucruri inegale, le facem, de fapt, o mare nedreptate tuturor. Criteriile, principiile, drepturile, șansele trebuie să fie egale pentru toți. Oamenii nu prea. Diferența trebuie să o facă mereu calitățile, munca și capacitățile, rezultatele, faptele până la urmă.

Pentru că egalitatea trebuie să fie șansa tuturor de a deveni mai buni. Nu scuza pentru a deveni mai răi, mai leneși sau mai proști.