Jenant, mişeilor! / Despre iubire şi un vas

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată”- Corinteni, 1-13.

M-am tot gândit dacă să scriu despre iubire sau despre „bărbăţia” celor care aruncă cu pietre în cei căzuţi, având şi orgoliul unui „învingător”, deşi adversarul lor era deja învins. Până la urmă, m-am gândit că ambele sunt despre viaţă. Şi despre iubire. Iar cine nu ştie să iubească, nu ştie nici să trăiască. Ş-apoi, mă distrează atât de tare romantismul ipocrit al acestei perioade cu Valentine’s-ul şi Dragobetele ei, încât nu pot rata ocazia.

Steinhardt vorbeşte pe îndelete de decăderea cuvântului, transformat întâi în vorbă, apoi în trăncăneală şi stereotip.

Din păcate, azi „te iubesc” a devenit orice: refren, reclamă, truc de marketing, orice, numai sentiment nu. Vorbim atât de mult despre iubire, încât habar n-avem ce înseamnă.

Nu degeaba grecii aveau patru termeni pentru iubire. Iar mult blamatul eros vine de fapt de la heros, care înseamnă sfânt. Numai că erosul a decăzut, şi el, în stereotip şi trăncăneală. Nu ştim să-L iubim nici pe Dumnezeu, nici ţara, nici aproapele. Şi nici măcar pe noi înşine.

Kahlil Gibran are o poveste frumoasă: doi pustnici decid să se iubească creştineşte, pentru că s-au angajat acolo să parcurgă împreună aceleaşi greutăţi ale vieţii. Unul era mai în vârstă şi celălalt era mult mai tânăr, trăiau cum puteau, mâncând buruieni şi având o singură avere: un vas pentru apă. La un moment dat, bărânul spune: „eu plec, nu mai stau cu tine, m-am săturat, nu te mai iubesc, hai să împărţim ceea ce ne aparţine” Şi tânărul i-a răspuns: „dar nu avem nimic în afară de vasul acesta, ia-l tu”.

Dar bătrânul o ţinea pe a lui, să împartă vasul, şi celălalt i-a spus: „dacă împărţim, vasul se sparge, mai bine ia-l tu”, atunci bătrânul spune că el vrea dreptate adevărată, „îl luăm şi-l împărţim în două”. Şi după ce se ceartă aşa multă vreme, cel tânăr zice: „bine, hai să facem aşa cum vrei tu”, la care bătrânul răspunde: „vezi, asta mă enervează pe mine, că tu nu te opui niciodată!”.

Cine se gândea că într-un vas de lut stă iubirea adevărată şi nu în inimioare şi ciocolată?