Jenant, mişeilor! / Daţi-ne un fir de ceapă şi vom sprijini Universul!

Am scris de multe ori despre România de azi şi drama oamenilor ei. Dar cred că nicio poveste nu-i sintetizează mai bine starea decât cea a firului de ceapă, din „Fraţii Karamazov” al lui Dostoievski.

Se zice că a existat o femeie extrem de păcătoasă. Nu făcuse nici un bine în viaţa ei, era rea, egoistă, zgârcită, ticăloasă, depravată. Nu iubise pe nimeni şi inima ei nu se înmuiase niciodată. Era o pacoste şi un blestem pentru cei din jur.

Când i-a venit timpul să moară a nimerit, pe drumul cel mai scurt, în iad. Dar, ca toată lumea, avea şi ea un apărător în viaţă şi în moarte, şi acesta era îngerul ei păzitor, care nu voia cu nici un chip s-o lase acolo unde s-ar fi zis că îi e locul.

Îngerul ei s-a dus aşadar la Dumnezeu şi s-a rugat pentru sufletul pe care-l cunoştea mai bine ca alţii. „A făcut vreun bine în toată viaţa ei?” a întrebat Dumnezeu. Cum dorea cu tot dinadinsul să o salveze, îngerul şi-a amintit: „da, femeia a dat o singură dată de pomană un fir de ceapă”. „Bine”, a spus Dumnezeu, în marea lui îndurare, „dacă e aşa, atunci las-o să se agaţe de firul ăsta, trage-o afară, şi, dacă firul rezistă, e salvată”. Pe dată, îngerul a luat firul de ceapă şi l-a întins femeii care s-a prins bine de el, cu amândouă mâinile. Firul rezista.

Numai că nişte păcătoşi din preajmă au încercat să se prindă de femeie, ca să scape şi ei din iad. Femeia însă i-a alungat imediat: era firul dat de pomană de ea, la capătul celălalt era îngerul ei. În clipa când femeia a rămas singură stăpână pe fir, acesta s-a rupt. Îngerul a izbucnit în plâns: nu mai putea să facă nimic.

Nu ştiu dacă firul de ceapă s-a rupt pentru că puntea spre Rai era prea firavă, pentru că femeia credea că doar ea are dreptul la salvare sau din cauza nerăbdării de a scăpa. Dar am înţeles extrem de bine de ce, după 25 de ani, România nu avansează deloc din „Iadul tranziţiei”: fiecare crede că doar el are dreptul la firul de ceapă.