Jenant, mişeilor! / Dacă...

Scena 1: Gheorghe era fecior pe atunci. „Fiu de chiabur”, student la Teologie, n-avea nicio şansă în faţa colectivizării. Prima dată, comuniştii au venit în bătătura lui cu „treabă bună”, ziua în amiaza mare şi i-au cerut să se înscrie în CAP. Gheorghe nu i-a privit.

Uitându-se ţintă la vecina lui, a recitat un psalm: „atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”. De atunci, vecina nu l-a mai văzut pe Gheorghe.

A auzit că noaptea l-au ridicat şi i-au confiscat toată averea. De câte ori se întâlnea cu cineva, vecina îl căina pe bietul fecior: „Am ştiut că nu trebuia să le răspundă la domnii aceia...”.

Scena 2: Un tânăr de vârsta lui Gheorghe, mişcat de mesajele de la televizor, urcă repede în „Acceleratul de Bucureşti” să plece la Revoluţie. Nici n-apucă bine să coboare din tren şi un glonţ îi străbate pieptul. Se întoarce acasă în coşciug. Rudele, adunate să-l plângă, dau din cap cu durere: „Am ştiut io că nu trebuia să se pună el cu domnii aceia...”.

Scena 3: Un bătrân purtat pe drumuri de 20 de ani pentru grădina lui, îşi pierde cumpătul la Tribunal: „Doamna judecător, dacă eu sunt vinovat, închideţi-mă, dacă nu, faceţi-mi dreptate. Asta-i hoţie şi bătaie de joc!”. Cu asta, omul iese din tribunal şi îşi face singur dreptate: îşi reia grădina moştenită. E condamnat pentru tulburare în posesie şi sfidarea instanţei. 1 an cu executare. Soţia lui, care se tânguia că rămâne singură, îl ceartă: „Am ştiut io că nu trebuia să te cerţi cu doamna ceie”.

Scena 4: Un om de bine, intelectual, ajunge într-un post public şi aplică legea. Corect, echidistant, obiectiv. „Băieţii deştepţi” îl roagă întâi. Apoi îi explică. Îl ameninţă. În final, îi măsluiesc un dosar şi-l arestează. Secretara, privind în urma lui, spune cu năduf: „Am ştiut io că nu trebuia să lupte cu morile de vânt”.

Epilog: De la badea Gheorghe încoace, ne consumăm mai multă energie să justificăm nedreptăţile decât să luptăm împotriva lor. Secătuiţi de speranţă, valori şi credinţă, în faţa unei nedreptăţi putem spune, cel mult: „trebuia să tacă”. Dacă vecina lui Gheorghe le spunea constătenilor de mârşăvia comuniştilor nu de „nesupunerea” lui Gheorghe, abuzurile regimului roşu n-ar fi putut fi atât de crunte.

Dacă n-am mai asista la destinul acestei ţări şi la al nostru mai pasivi decât la un film hollywoodian, n-am mai avea de ce să ne plângem. Dacă ne-am ţine temerile pentru noi şi am împărtăşi numai curajul altora, nu ne-am mai simţi într-o lume de roboţi. Dacă am fi înţelepţi, am şti că înaintea lucrurilor în care credem cu adevărat nu se pune niciodată „dacă” şi că istoria e scrisă de cei ca badea Gheorghe. Vecinele, cel mult, o citesc.