Jenant mișeilor! Dă din ce nu ai

„Hristos, așadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem”.

„Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturisește ­sta­re­țului: să știți, Părinte, că nu am nici credință, nici lumină, nici esență, nici curaj, nici încredere în mine și nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puțin; nimic nu am.

Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu așa însă. Ci starețul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: «Ce-are a face?! Nu ai credință, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea și tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi și pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și semenul tău ești dator să-l ajuți cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, ușa a treia pe dreapta».

Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îți lipsește. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde - le vei dobândi și tu.

«Trebuie să-l ajuți cu ceea ce nu ai», «Dând ce nu ai, dobândești și tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ți lipsesc».

«Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfășurat, mai limpede izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtășie».

Da, numai așa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învățat: de vrei să câr­muiești, slujește; de vrei să fii înălțat, smerește-te; de vrei să mântuiești sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ți recâștigi nevinovăția, recunoaște-te vinovat) și uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobândi și tu ceea ce ai dat altora).

Desigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gândi măcar o clipă - necum ani de zile - că Hristos dorește să dăm din ce avem: prisosul, puținul, totul! Mare ispravă, destoinică scofală! Prea omenească, sărmană, jalnică treabă. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputință. Altceva ni se făgăduiește: ceea ce nu-i de conceput și de necrezut!

În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit și gol, voință și nerușinare ca să pot da din ceea ce nu am. Tu fă ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd și îndrăzneț - să se întoarcă asupra-mi prin mila Ta care socotește înțelepciunea oamenilor drept nebunie și adagiul «Nemo dat quod non habet» arama sunătoare și chimval zăngănitor. Tu care ceri numai imposibilul și făptuiești numai ce mintea omenească nu poate să priceapă”.

Din Nicolae Steinhardt,
„Dăruind vei dobândi”