Jenant, mişeilor! / Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii

Corneliu se trezi dimineaţă devreme şi rupse cu mândrie, ca în fiecare zi, încă o filă din calendarul cu drujbe şi femei despuiate. Numai că de data asta nu se opri asupra negresei care zâmbea laconic, ci asupra datei: 21 decembrie 2012. Repetă de câteva ori, scărpindu-şi părul ciufulit şi murdar: 21 decembrie 2012. Apoi duse mână la gura. Şi iar la cap şi în final se hotărî: o să serbeze „sfârşitul lumii” aşa cum se cuvine. O să facă toate lucrurile pe dos decât până acum.

Hotărât, se îndreptă spre baie, să se bărbierească. Apoi, în loc de salopeta veche, pătată cu ulei, a ales costumul de sărbători, negru, cu dunguliţe albe, „gen Becali”. Era cât pe ce să-şi încalţe tot bocancii noroioşi şi rupţi, când îşi aminti de promisiunea pe care şi-a făcut-o. Îşi scoase ghetele de Clujeana din debara, le lustruise frumos şi, ieşind din casă, îşi trimise o bezea în oglindă. În stradă, ca de obicei, îl aştepta o fetiţă cu ochi albaştri-verzui, cu mâna albă şi mată întinsă şi îngheţată de frig: „Du-te măiiiiiii...”, începu Corneliu, când iar îşi aminti de fila din calendar. În loc de înjurătură, azi a scos din portofel 1 leu şi i l-a întins fetiţei. Apoi, mulţumit, porni spre serviciu.

Exact când să urce în autobuz, se lovi buimac peste cap şi făcu cale întoarsă. Nu, azi fără serviciu. Şi atunci? Ce să facă? Porni agale pe bulevard. Un cazinou cu jocuri de noroc, mai încolo o cârciumă, dincolo un supermarket, dincolo o florărie şi acolo o biserică. Într-o zi oarecare ar fi ales întâi cârciuma, apoi cazinoul, într-o zi liberă ar fi intrat în supermarket. Acum intră întâi în florărie. Înăuntru, o bătrânică aranja trandafiri într-o găleată de plastic. Întrebat ce doreşte, Corneliu cumpără, de ruşine, o floare. Numai că, ajuns în stradă, şi-a dat seama că nu are ce face cu ea. Aşa că, i-o întinse primei domnişoare pe care o văzu. Fata zâmbi. Corneliu era şi mai mulţumit. Niciodată nu îi zâmbise atâta lume.

Se hotărî să intre şi în biserică. Neştiind ce să facă, se aşeză pe o bancă. La un moment dat, se apropie de el un preot: „Aşteptaţi pe cineva?”. Încurcat, Corneliu răspunse: „Da... Aştept lumea nouă”. Preotul îl privi atent, apoi se îndreptă spre altar pentru Sfânta Liturghie. Corneliu rămase în bancă. După o oră şi jumătate, ieşind din biserică, preotul se opri din nou în dreptul lui: „ei, a venit?”, întrebă zâmbind. Corneliu, cu ochii ţintă la calendarul bisericesc răspunse: „nu, încă nu”. Preotul zâmbi iar: „ba da, a venit. Dar în altă parte. Acolo”, zise preotul arătând spre pieptul lui Corneliu. Încurcat, Corneliu porni spre casă.

Era deja întuneric, dar rătăcise o vreme pe străzile din jur, gândindu-se ce a vrut să zice preotul. Când intră pe uşa apartamentului său, ceasul indică exact ora 00.01. Încurcat, Corneliu merse iar la calendar, se scărpină, apoi îşi descălţă în grabă bocancii: de mâine va reveni la viaţa obişnuită. Deşi cerşetoarea, floarea, zâmbetul fetei, biserica, plimbarea... „Deh, măcar nu mai trebuie să-mi fac pantofii”, spuse cu voce tare, rupând încă o filă din calendar.