Jenant, mișeilor! / Cum e când suntem numa’ noi?

Înainte de 1918, când țăranii din Mărginimea Sibiului primeau în casă autorități ale statului, au fost obligați să pună în camera principală, unde se aruncau prima oară privirile noilor intrați, lângă icoane, portretul împăratului (austriac). Împăratul Francisc Iosif a fost iubit de români, și țăranii s-au conformat.
La vizita unui unchi de-al unui astfel de țăran, acesta zice: „Măi Ioane, dar l-ai pus pe Împărat lângă sfinții din icoane?” „Nu, numai’ te-am înșelat”. Și el s-a dus și a întors portretul pe partea cealaltă și pe partea cealaltă era Mihai Viteazul. „Când suntem numai’ noi, el este alături de sfinții din icoane”.

Din păcate, azi e pe dos. „Când suntem numa’ noi”, între icoane sau în suflet nu sunt niciodată ai noştri, ci alţii, străini, impuşi, necunoscuţi, dar mai buni, pentru că sunt ai altora. Prea repede, prea uşor le găsim alor noştri hibe, defecte şi motive întemeiate să-i scoatem din istorie, din icoane şi din suflet. Avem o plăcere ciudată şi diabolică de a ne ponegri neamul şi personalităţile, de a vorbi despre neajunsurile unor repere, de a ciobi imagini şi de a sparge aura. Probabil, în micimea noastră credem că încercând să-i minimalizăm pe ei, devenim noi mari. E halucinant cât de moralizatori suntem şi totodată cât de puţin moral ne comportăm, cât de mult cerem altora şi tuturor şi cât de puţin oferim noi, cât de „obiectivi” putem fi cu privire la alţii şi cât de toleranţi suntem cu noi înşine.

Din păcate, pe verso-ul icoa­nei, azi nu mai e nimeni, doar faţa se schimbă în funcţie de cum dictează interesele, globalizarea, politica ex­ternă. Între icoane, sau în icoana Neamului au rămas prea multe locuri libere pentru că pe cei valoroşi i-am scos, iar alţii nu mai găsim... Aşa că atunci când suntem „numa’ noi” suntem goi, pustii şi trişti.