Jenant, mişeilor! / Credinţă şi politică

Motto: „Trăim vremuri de răspântie. Viaţa noastră socială şi politică a ajuns la un impas care ne sileşte să constatăm că drumul parcurs până acum a fost greşit, iar continuarea în direcţia lui ar însemna o nenorocire naţională. Politicii statului nostru i-a lipsit până acum elementul cel mai esenţial pentru consolidarea unei ţări, pentru întărirea ei sufletească şi tehnică: credinţa religioasă. Cu programe pur raţionale, fie în ele preponderentă preocuparea economică, sau cea pedagogică, mişte-se ele în direcţia socializării sau a celui mai integru liberalism, nu ne pot trezi în suflete forţele uriaşe şi nobile ale muncii în folosul general, ale cinstei, ale entuziasmului patriotic şi naţional.”

 

Pr. Dumitru Stăniloaie, text scris în 1936.

Din 1990 încoace ne-am grăbit să despărţim iremediabil politica de credinţă. Şi, teoretic, e corect, vorba unei bătrâne de peste Deal: „una e lucrul dracului, alta a lui Dumnezeu”. Numai că nu e pe de-ntregul corect. Oamenii bisericii nu pot şi nu trebuie să fie „rupţi” de viaţa unei comunităţi, indiferent de domeniile sale. Şi nu, preoţii nu trebuie să se ocupe „de cele sfinte din Ceruri”. Ci de „sfinţirea celor pământeşti”. Nu spun că preoţii trebuie să fie înregimentaţi politic. Singurul lor „partid” trebuie să fie „turma lui Hristos”. Dar ei au obligaţia de a îndruma, sfătui şi trage de mânecă oamenii politici. Aşa cum, politicienii au obligaţia de a se sfătui cu preoţii. Nu degeaba, între sfetnicii domnitorilor români se aflau mitropoliţi şi Înalte feţe bisericeşti.

În mormanul de ruine în care s-a transformat ţara e greu de spus dacă ultimii 23 de ani au ruinat mai mult economia, sistemul de educaţie, de justiţie, mentalitatea, moralitatea etc. Dar cel mai mult rău s-a făcut prin ruinarea spiritului acestui Neam. Şi prin ridicarea minciunii la rang de adevăr. Albul a devenit negru, iar răul, bine.

Politicienii de azi nu se mai tem de nimic. Nici de justiţie, pentru că o controlează. Nici de vot, pentru că îşi măsluiesc legi favorabile care să-i ţină o veşnicie la guvernare. Nici de conştiinţa lor, pentru că nu o au. De aceea, singura salvare a României poate veni de la oamenii care se tem întâi de Dumnezeu şi de judecata Lui. Pentru că apoi se vor teme şi de oameni şi de judecata lor.

Nu degeaba, toţi domnitorii de seamă ai ţării, de la Matei Basarab, la Ştefan cel Mare au avut o trăsătură comună: credinţa.

Până atunci, ne îndreptăm spre aceeaşi direcţie intuită de părintele Stăniloae din 1936: nenorocirea naţională.