Jenant, miseilor! / Capra lui Seguin

Batranei abia i se vedea ochi de sub naframa groasa, trasa pe frunte. Nu stiu daca se ascundea de lume, ii era frig sau vroia sa-si „blocheze” vederea spre sicriu. Isi tinea mainile impreunate, ca pentru rugaciune si suspina adanc. Cred ca nicaieri oamenii nu sunt la fel de smeriti in fata vietii, ori a mortii, ca si la o inmormantare. Atunci, cand dau cu ochii de un sicriu, de sub naframa care ii apara de frig si alte realitati, se opresc brusc din forfota si „micisme” si-si amintesc de conditia lor, de muritori. E ciudat ca uitam, frecvent, singurul lucru cert din viata, tragandu-ne naframa cat mai mult pe fata, ca sa nu zarim decat „unghiul” spre care vrem sa privim. E si mai ciudat insa cum „contabilizam” vietile celor care se duc si cum le impartim in irosite sau traite din plin, crezand ca 2+2 e intotdeauna 4. Am privit-o mult pe batrana cu naframa si maini impreunate. Poate si pentru ca eu, neavand batic, trebuia sa-mi gasesc alt unghi care-mi obtureze vederea, ca sa ma pot gandi in tihna la regula lui „2+2” si la doctorul Wirtz, asa cum l-am cunoscut. Neobosit, onorabil, generos, uman, capabil sa sustina oricand, cu argumente, ca „2+2” e egal cu cat vrem noi sa fie. La iesirea din cimitir, batrana s-a apropiat incet de mine, si-a ridicat naframa si m-a intrebat: „vedeti, indiferent cine suntem, tot in pamant ajungem. La bun ca s-a chinuit atat, ca a muncit si dupa iesirea la pensie?”. Nu i-am raspuns. Batrana si-a aranjat din nou naframa si a plecat. Departe de capela, mi se parea ca aud inca zgomotul unui pumn de tarana care cade pe un sicriu. Batrana avea dreptate. Sfarsitul e acelasi pentru toti. Pana la urma, si capra domnului Seguin, din nuvela lui Daudet, stia ca va fi mancata de lup. Dar a luptat toata noaptea cu lupul. M-am intors din drum, sperand s-o mai intalnesc pe batrana. Dar plecase. Vroiam sa-i spun ca da, toti suntem infranti. Dar e important sa fim infranti doar in zori. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro