Jenant, mişeilor! / Călători şi călătorii

În antichitate, călătoria era cea de-a doua etapă a desăvârşirii educaţiei, după studiu. Poate pentru că, fără călătorie, rămânem prea înguşti şi suficient închişi în mediul nostru, dar mai ales în mintea noastră. Călătoria ar trebui să fie o aventură, în primul rând a spiritului şi minţii, o descoperire a unei noi culturi,  a unui nou mod de viaţă, pentru ca în final, să descoperim o altă latură a noastră: mai tolerantă, mai deschisă, care acceptă că se poate şi „altfel”. Se poate trăi, gândi, vorbi, interacţiona altfel.

Numai că, pentru omul modern de astăzi, călătoria a devenit tot mai puţin observaţie, descoperire şi aventură şi tot mai mult simplă bifare a unor destinaţii. Un fel de: „Dacă e marţi, e Belgia”.

Mi se pare că până şi călătoriile au ajuns într-o etapă de „mcdonaldizare”, în care ne dorim totul repede, „semi-preparat”, fără complicaţii sau surprize. Colecţionăm bilete de avion, vouchere de vacanţă, vederi, magneţi de frigider, hărţi turistice

pe care bifăm obiectivele pe care „le-am făcut”, dar nu mai colecţionăm amintiri şi sentimente.

O nouă psihologie, şi poate chiar psihoză a turistului modern, care nu mai are nimic în comun cu călătorul clasic. Turistul „face” excursii, călătorul le trăia. Turistul vrea să se încadreze în „trendul” vremurilor, să mănânce unde a citit pe site, să viziteze ce i-a spus ghidul, să cumpere ce îi recomandă recepţionera, să meargă unde merge grupul. Călătorul vroia să observe şi descopere el toate acestea.