Jenant, miseilor! / Ca o natanga, despre imposibil

„Imposibil e un cuvant care nu se gaseste decat in dictionarul natangilor” – Napoleon. Pe baietel il chema Gleb. Era mut, surd si orb din nastere. Pe deasupra avea epilepsie si paralizie cerebrala. Gleb nu stie nimic despre lume. Nu o cunoaste, nu o aude, nu o poate descrie. Doar o simte. Cauta cu disperare mana calugarului si i-o ducea cand pe fata, cand pe cap, indemnandu-l sa-l mangaie. In mod ciudat, staretul e singurul om mare pe care il suporta in preajma lui. Pentru ca, desi nu l-a vazut niciodata si nu i-a vorbit niciodata, stie ca parintele ii intelege lumea. Nu fac parte din categoria celor care lacrimeaza la filmulete cu copiii si nici nu ma impresioneaza usor povestile. Dar, recunosc, cautarea disperata a mainii lui Gleb mi-a ramas multa vreme in minte. La fel ca si povestea staretului Mihail Jar, de langa Cernauti, care dintr-o mana de urzici, cartofi si multa credinta a reusit sa construiasca 5 biserici si un adevarat sat pentru orfani. Nu stiu de ce, atunci, mi-am amintit de un citat al lui Napoleon si am inteles de ce i-am recitit de 5 ori bibliografia. Pentru nasabuinta cu care sfida imposibilul. Nu stiu nici daca din cauza lui Napoleon ori a lui Gleb m-a impresionat atat de tare povestea staretului Mihail Jar. Un orfan care prin credinta s-a apropiat de Dumnezeu si prin Dumnezeu de oameni. A reusit sa construiasca biserici, un „sat pentru orfani”, sa intretina aproape 400 de suflete, sa faca naveta Cernauti-Kiev si sa fie tata pentru 200 de copiii, desi sufera de o boala grava de inima. Intrebat cum se va descurca in continuare si daca nu e ingrijorat pentru viitorul copiilor, parintele a raspuns calm, in timp ce se juca cu mana lui Gleb: „cum sa ma indoiesc daca am reusit sa ajung pana aici?”. Atunci mi s-a facut teribil de rusine. Pentru ca am inteles ca, de fapt, nu ne lipsesc nici conducatorii, nici economia, nici resursele, nici proiectele. Singurul lucru care ne lipseste e credinta si curajul de a ne implica total intr-o actiune. Si tot de atunci, nu mi-a mai fost la fel de mila de Gleb. Noua ne lipseste un singur simt. Cel mai important. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro