Jenant mișeilor! Bunul simț popular

„Iuda se pierde fiindcă rațio­nează prea subtil, prea ingenios; e sofisticat. }n cazuri grele cel mai bun lucru este să aplici soluția simplă, simplistă a bunului-simţ, a bunului-simţ căpos. Dacă ju­deci: de vreme ce Iisus a venit ca să ne mîntu­iască, de vreme ce ca să ne poată mîntui trebuie să fie răstignit, de vreme ce pentru a fi răstignit e nevoie ca cineva să-1 trădeze mă voi jertfi eu şi-1 voi trăda eu - judeci prea subtil şi sofisticat. Şi prea abstract. Nu! Cel mai bun lucru e să judeci simplist, țărănește şi să aplici regula vulgară; orice ar fi, eu nu-mi trădez prietenul şi învățătorul!
Nu ştiu exact care sunt posi­bilitățile, nu-i sigur că preoții şi scribii nu vor găsi alt mijloc, nu vreau să știu nimic, nu mă avînt în raționamente iscusite şi cum­plite deducții, știu numai una şi bună, lăsată din moşi-strămoşi: eu prietenul şi învăţătorul nu mi-1 trădez. Facă-se mîntuirea lumii cum o ști mai bine Dumnezeu, eu nu-s decît un vierme şi datoria mea de biet om e să aplic morala de uz comun. Motive sunt multe, scuze şi mai şi, plouă cu argumente, nu vreau să aud de ele.
Iuda s-a pierdut şi pentru că a vrut să-şi asume o misiune di­vină, a găsit de cuviință - dovadă de inimaginabilă trufie - să se substituie lui Dumnezeu.
Trebuia să fi fost mai rezervat: nu ştiu. Nu intervin. Nu mă bag. Eu nu-1 vînd.
Căci orice ar spune Iuda, oricît de rafinate şi chiar de imperso­nale, dezinteresate şi grandiloc­vente vor fi fost motivele sale, bunul-simţ popular va putea oricînd traduce prin odiosul şi de mult încărcatul cu noroi cuvînt de trădător frumoasele sale reflecţii (şi au cuvintele o putere de pîngărire şi demistificare a lor, provenită poate din lungă uzură). Bunul-simţ ordinar îl va putea oricînd lua pe Iuda la întrebări - şi va termina repede cu el:
- Mă, tu te-ai dus la popi?
- Da, dar ca să...
- Mă, l-ai vîndut?
- Să vedeţi că...
- Mă, ai luat treizeci de arginţi?
(Dracul cu fapta ne prinde; cu ce poate; ca poliţia federală pe gang­steri, de nu pentru marile lor fărădelegi, pentru fraude fiscale.)
- N-am vrut să-i iau mai întîi
şi-apoi i-am restituit...
- Da i-ai luat. Treizeci?
- Da, treizeci, însă...
- Mă, l-ai sărutat tu?
- Da, dar am făcut-o ca să...
- Mă, ţi-ai dat seama şi tu de vreme ce te-ai spînzurat.
- Dar tocmai asta dovedeşte că...
- Nu ţine, mă pramatie, eşti un trădător.
La ananghie şi în dilemă singura cale bună pe care poţi apuca e să te ţii de regula brută, populară. De ce n-am fost eu martor al acuzării? (Bine mi-ar fi stat, ca ceilalți ieșiți după nici cinci ani şi pun'te, fă rost de reţete pentru somnifere!)
Fiindcă mi-a venit în ajutor Dumnezeu să găsesc la anchetă scăparea din subtilități şi rațio­namente şi să refac judecata mahalagiului din Pantelimon şi a țăranului din Muscel. Simplu! Cît mai simplu, cît mai elementar. Nici o complicare. Orice ar fi şi orice s-ar întîmpla şi oricît ne-ar ispiti logica, rămînem la pravila naivă, cea mai cazonă şi mai nediferenţiată: acolo e siguranţa”.

Nicolae Steinhardt