Jenant, mişeilor! / Bunătate

„Nu poţi salva un milion de oameni, dar pe cei 70-80 din preajma ta, pe cei pe care Dumnezeu i-a lăsat în grija ta, trebuie să-i salvezi”. Doamna din faţa mea este un medic atipic. Îşi îmbrăţişează pacienţii, îi ţine de mână atunci când nu mai are cu ce să-i ajute şi luptă, alături de ei, pentru viaţa lor.

Cunoscând-o pe şefa secţie de Hemodializă de la Spitalul Judeţean Baia Mare, mi-am amintit de ceea ce spunea Steinhardt: „Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe.

Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviinţă. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti si totodată un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţă socială.

Fără bunătate nu putem convieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnica afirmaţie a lui Sartre: „ceilalţi, iată iadul!”. Din păcate, prea puţini gândesc ca şi medicul din povestea mea. La nivel teoretic, toţi suntem de acord cu generozitatea, bunătatea şi caritatea, numai că, poate din orgoliu, sau poate din neştiinţă, am vrea să le aplicăm doar asupra unor subiecţi perfecţi „eu dau numai celor care au nevoie”, „atâţia copii mor de foame şi eu să ajut un cerşetor care dă banii pe băutură?” etc. Numai că binele trebuie făcut celui de lângă tine, celui care îţi cere ajutorul, aşa cum e el.