Jenant, mişeilor! / Bătrânul şi moartea

Părea un sfânt coborât de pe pereţii bisericuţei de lemn, din deal, care şi-a încropit acolo, lângă clopotniţă, o gospodărie mică: un câine orb şi trei găini. Era aşa de bătrân, încât la cârciuma din sat, după ce terminau subiectele de politică, oamenii se certau cine e mai bătrân: el sau biserica.

Într-o zi, cineva le-a spus o legendă: se zice că, atunci când Dumnezeu vrea să cheme la El un suflet, îl trimite pe Îngerul morţii. Un înger cu ochi mulţi. Iar dacă Dumnezeu se îndură totuşi să-l lase în viaţă şi îşi recheamă îngerul, acesta îi lasă muritorului încă o pereche de ochi. Să vadă altfel viaţa.

De atunci, satul îl poreclea „bătrânul uitat de moarte” şi îi căuta din privire ochiul lăsat de înger.

Asta până într-o zi de joi, când, la cârciuma din sat, o ricipisă venită de la „judeţ” luă locul discuţiilor despre bătrân şi moarte.

Se anunţa că va veni un potop mare peste sat şi nu va scăpa din învolburare nicio vrabie. Disperaţi, oamenii se gândeau cum să-şi adune cât mai mult din agoniseală şi să fugă. Bătrânul se rezemă în bota lui şi aştepta, cu atâta seninătate, de parcă cojocul lui vechi putea acoperi deopotrivă satul, biserica, casa, găinile şi câinele orb. El a înţeles. „Potopul” începuse. Oamenii nu mai vedeau că soarele „arde” cu putere, că satele din jur nu au dealuri şi că de fapt, nu au unde fugi. În graba lor, călcau în picioare animale, oameni, omenie.

Clopotarul a tras clopotul într-o dungă şi în fugă i-a strigat bătrânului: „nu vezi realitatea, fugi!”. Bătrânul zâmbi. Pentru el n-a contat niciodată realitatea, ci credinţa.

După trei zile încheiate, oamenii s-au întors. Satul arăta ca după potop, deşi nu l-a udat nici măcar roua.

În goana lor, şi-au aruncat bunurile iar acum se certau să le împartă. Bătrânul ieşit din nou în poartă, îi privea cu durere. „Potopul” nu trecuse.

Apoi larma fu întreruptă de o altă ricipisă. Domnii de la judeţ îşi cereau scuze pentru avertizarea greşită şi promiteau că se vor revanşa printr-un transport important de ajutoare, cu condiţia să se întocmească liste: cine, ce şi cât a pierdut.

Cârciuma s-a transformat în tribunal. Oamenii se pârau, se îmbrânceau, ţipau. Bătrânul îi privea de departe şi de asta asta nu mai zâmbea. Era răutatea.

O altă ricipisă îi anunţa că ajutoarele vor fi suficiente pentru toţi, atâta doar că vor sosi pe rând, în funcţie de priorităţi. Anunţul a dezlănţuit mulţimea.

În final, au ajuns la concluzia că singura dreptate posibilă era ca nimeni să nu primească nimic. Nimănui nu-i va fi bine şi atunci nimeni nu se va plânge că-i e rău.

Cârciuma părea că a revenit la discuţiile de dinainte de „potop”. Era cât pe ce ca „jăndarul” să facă pariul cu felcerul despre vârsta bătrânului, când cârciumarul se urcă pe un scaun: „Nu vi se pare că toată povestea asta cu potopul a fost ticluită?”. Oamenii dădeau din cap afirmativ. „Ricipisă de la judeţ? Aţi fost careva la judeţ?”. Oamenii negau. „Cine a ticluit-o?”. Oamenii se uitau unii la alţi bănuitori. „Cine e singurul care n-a suferit de pe urma potopului?”. Ca la un semn, oamenii au luat-o din nou la goană, ca atunci, la potop.

Bătrânul îi aştepta în poartă zâmbind, cu câinele orb în lanţ şi cele trei găini încolonate. „Ai să pleci din sat”. Bătrânul şi-a făcut semnul Crucii şi a pornit. Era neputinţa. „Le vei spune Adevărul şi nu vor crede..”. Oamenii îl huleau, loveau câinele, iar găinile abia mai aveau 2-3 pene. Bătrânul ridică o mână, semn că ar vrea să spună ceva, dar mulţimea îl înghiontea. Vroiau să scape mai repede de el.

Lângă tabla de ieşire din sat, lângă un câine orb plin de sânge şi trei găini golaşe, zâmbea un bătrân. Coborându-şi mâna, murmură încet: „Vă rog, vă rog să-mi închideţi poarta”. Mulţimea se opri şi-l privea ca şi cum toţi ochii Îngerului i-ar împodobi cojocul vechi.

Nici cârciumarul nu mai zicea nimic. Poate bătrânul într-adevăr se întâlnise cu Îngerul, poate vedea, poate ştia, poate...

Şi, de atunci, tuturor li se părea că de pe pereţii bisericuţei de lemn, din deal, lipseşte un sfânt.