Jenant, mişeilor! / Bădia Tache

N-am cunoscut niciodată un om mai vesel, mai vorbăreţ şi mai agreabil ca bădia Tache. Mereu râzând, nu doar cu buzele, ci şi cu ochii, cu faţa, cu întreaga făptură, vorbeşte din prima clipă, ca şi când te-ar cunoaşte de-o viaţă. Face haz că aude perfect doar ceea ce spune el. Bătăile din timpul reeducărilor comuniste i-au spart timpanul. Dar nu ţine mânie nici pe călăii de atunci, nici pe nimeni. Probabil e singurul supravieţuitor a patru reeducări cumplite: Târgşor, Piteşti, Gherla şi Aiud, neînvins şi neîngenunchiat. Dar nu face caz nici de asta.

Se spune că era printre puţinii deţinuţi care aveau curajul să-l privească în ochi pe Ţurcanu, torţionarul-şef de la Piteşti. Iar îndrăzneala lui îl paraliza cumva pe satanicul Ţurcanu.

De câte ori mă gândesc la el, îmi vine în minte tabloul lui Dali, cu trupul ascetic al unui credincios, înălţând curajos o cruce mică drept pavăză împotriva asaltului unor elefanţi care se îndreaptă ameninţători spre el. Surprinzător e că uriaşele animale au nişte picioare subţiri şi fragile, ca de insectă. Fricile, asemeni elefanţilor din tablou, ne par imposibil de învins. Dar în realitate, nu sunt decât nişte fantome ce se sprijină pe picioare firave.

Fricile lui Tache Rodas au fost reale. „Picioarele” lor au fost cât se poate de solide. Dar el le-a făcut firave, îndrăznind să le înfrunte. Şi, ca în tabloul lui Dali, un trup firav, „înarmat” cu crucea credinţei şi cu curaj, a biruit un sistem gigantic şi diabolic. Nimeni nu poate explica raţional cum poate rezista un om torturile suferite de bădia Tache ani la rând, cum poate trece prin „iad”, la propriu şi ieşi zâmbind şi cum îşi poate îmbrăţişa călăul fără urmă de ranchiună peste ani.

Nimeni n-o să mă poată convinge vreodată că bădia Tache n-a rezistat pentru a ne demonstra nouă că se poate. Şi că ascetul din tablou nu e mult mai puternic decât o hoardă de elefanţi. Doar că uneori nu ştie asta.