Jenant, mișeilor! / Avram Iancu suntem toţi

Suntem obişnuiţi cu eroi care trăiesc puţin, mor repede fără să şovăie şi fără să regrete nimic. Poate din cauza acestei mentalităţi inoculate din şcoală, am fost extrem de supărată şi dezamăgită când am aflat despre depresia şi moartea „Crăişorului munţilor”. Citeam ce scriau istoricii români şi nu-mi venea să cred: „Mintea i se împăienjeni de durere, iar figura lui câştigă încetul cu încetul expresia dureroasă şi cruntă a eroilor distruşi de puterea covârşitoare a unei idei, pe care realităţile vremii o refuza­seră deocamdată”, îl descria istoricul Nicolae Buta, în 1924. În momentele sale de luciditate, Iancu spunea adesea: „Eu nu mai sunt Iancu, eu sunt umbra lui. Iancu e mort”. Cu mintea mea, de copil, înţelegeam atunci că Iancu s-a ratat, pierzând lupta pentru idealul lui. Mentalitatea noastră, a românilor, modul în care înţelegem şi promovăm istoria ne fac să credem că eroii nu trebuie să aibă cusur, nici slăbiciuni, nici momente de cădere ori de disperare.
Abia când, mai târziu, l-am citit pe Steinhardt am înţeles că nicio suferinţă şi nicio luptă pentru ideal nu e veridică fără deznădejde. În fond, dacă Mântuitorul a strigat pe cruce „Dumnezeule, Dumne­zeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”, cum poate un erou care se sacrifică pentru ceilalţi să nu trăiască însingurarea, tră­darea, deznă­dej­dea, asemeni Lui?
Tot atunci am înţeles că slăbiciunile omeneşti nu i-au ştirbit nici lui Iancu, nici altor eroi, aura. Dimpotrivă. Crăi­şorul a demonstrat că, om fiind, supus slăbiciunilor, poate schimba istoria şi mentalitatea, că supus deznădejdii poate da încredere strigând „voi sunteţi popo­rul” şi, mai ales, că într-o viaţă scurtă poţi să faci fapte a căror ecou se propagă în eternitate. Iertare, Crăişorule!