Jenant, mişeilor / Atotştiinţa la români

Citeam săptămâna trecută comentariile postate la un interviu cu CTP, în care acesta vorbea despre dezamăgiri, greşeli, regrete şi afirma că nu va mai scrie niciodată la niciun ziar. Nu-mi place CTP şi n-o să explic acum de ce, dar este un om de presă a cărui experienţă şi expertiză nu poţi s-o ignori dacă eşti de bună credinţă, iar interviul era interesant. Comentariile însă mi s-au părut şocante.

Cei mai mulţi se bucurau că CTP nu mai scrie şi arătau că oricum nu au nevoie de ziare, ci de bloguri în care să-şi dea cu părerea şi, în fond, care e diferenţa între o postare de facebook şi un articol? Cei mai mulţi se arătau indignaţi de „situaţia în care a ajuns presa” şi înfierau cu mânie proletară societatea de azi. Întâi m-am enervat, apoi m-a pufnit râsul. Cazul de mai sus e doar un exemplu elocvent despre cum a ajuns românul să-şi fie sieşi de ajuns. Nu mai are nevoie de ziarist, se informează singur că, deh, presa e de proastă calitate. Nu are nevoie de profesori, îşi ţine copiii acasă că, deh, şcoala e de proastă calitate.

Nu are nevoie de medici, se tratează singur, de pe net că, deh, sistemul sanitar e de proastă calitate. Şi nu cunoaşte pe nimeni în afară de el care să merite respect ori apreciere.

Da, presa a scăzut calitativ într-un mod mai mult decât îngrijorător, sistemul de învăţământ şi cel sanitar au probleme grave. Foarte adevărat. Numai că în România nu doar instituţiile sunt imperfecte, ci şi cetăţenii. De fapt, presa, şcoala, biserica, spitalele sunt oglinda noastră, a cetăţenilor.

Ce fel de presă merită o ţară în care cele mai citite ziare sunt tabloidele, în care, în medie, un român stă 10 secunde pe o ştire online şi în care, cea mai comandată carte a fost „Suge-o, Ramona”?