Jenant, mișeilor! / Atei şi apatrizi

Uneori, omul devine necredincios pentru simplul fapt că acesta este unicul său scut împotriva propriei conștiințe. La fel, poate deveni apatrid sau duşman al propriului neam, ca mijloc unic de refulare a propriilor frustrări şi eşecuri. Fostul Mitropolit Antonie Bloom al Londrei relatează povestea unui preot foarte inteligent, cultivat la Paris.
Cândva personajul a fost „ateu”, adică trăia fără Dumnezeu și se considera prea elevat și inteligent pentru a-și permite să gândească despre convertirea la credință. A discutat mai apoi cu alt preot, care, după ce l-a ascultat, i-a spus două lucruri: „În primul rând, Sașa, nu este chiar atât de important faptul că tu nu crezi în Dumnezeu – Lui nu I se poate întâmpla nimic de la asta, minunat însă este că Dumnezeu crede în tine”.
Iar în al doilea rând i-a zis: „Tu, mergi acasă și gândește-te, când anume ai pierdut credința, anume când ai avut nevoie ca Dumnezeu să nu existe?”. Tânărul a mers acasă nedumerit şi a început să depene amintiri, până când a ajuns la copilărie. Pe atunci, tânărul era credincios şi mergea în fiecare duminică la biserică şi îi dădea de fiecare dată un bănuţ unui cerşetor orb care stătea în faţa bisericii. Odată, înaintea sărbătorilor de Paști, plimbându-se cu mama prin oraș, a descoperit un magazin unde a văzut un minunat căluț de lemn, care costa șase bănuți. A rugat-o pe mama să i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasă foarte trist.
Duminica următoare, pe când mergea la biserică, ajungând în fața cerșetorului, s-a gândit că, dacă nu-i va da de șase ori acest bănuț, și-ar putea cumpăra căluțul. Zis și făcut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincea oară s-a gândit: dacă ar fi să iau de la orb un bănuț, atunci voi cumpăra cu două săptămâni mai devreme căluțul.
Și a furat de la orb bănuțul mult dorit. După care, intrând în biserică, a simțit că nu poate sta în față: dacă Dumnezeu îl va observa? S-a dus și s-a ascuns într-un colț al bisericii. Dar nici acolo nu-i dădea pace conştiinţa. Aşa că, întreaga viaţă s-a stră­duit să demonstreze că Dumnezeu nu există. Pentru că dacă nu este Dumnezeu, atunci nu are nici o importanță dacă a furat bănuțul și nu a dat cele cinci monede cerșetorului. La fel, defăimând ţara sau neamul şi căutând argumente cu „Ro­mânia frumoasă nu există”, încercăm să ne argumentăm propria neimplicare şi lipsă de patriotism. Şi astfel, fără Dumnezeu şi fără Ţară, ne dăm seama prea târziu că argumentele nu pot umple golul şi identitatea noastră, ci doar iubirea. Iar ea nu are nevoie de argumente ştiinţifice şi nici de justificări.