Jenant, mişeilor! / Aport, mişeilor!

Am auzit demult o poveste adevărată de pe Valea Izei. Un om a plecat la muncă în străinătate. Cu timpul, a ajuns să câştige bine şi, an de an, de Paşte, trimitea pentru fiecare familie din sat câte 100 de dolari, astfel că, după slujbă preotul le împărţea tuturor darul de la consăteanul din străinătate. După câţiva ani, omul le-a transmis consătenilor că, între timp, copiii lui au crescut şi taxele de şcolarizare sunt mari, aşa că, de acum nu le mai poate trimite decât 50 de dolari de Paşte. În curtea bisericii s-a stârnit o adevărată revoltă. Toţi strigau într-un glas: „ce nesimţit, îşi şcolarizează copiii pe banii noştri”. Într-un colţ, numai o bătrână îi îndemna pe toţi să tacă. Unul, mai guraliv i-a strigat femeii: „Da’ de ce să tăcem?”. Femeia, după ce a zâmbit cu milă i-a răspuns apăsat: „nu aveţi voi căderea să vorbiţi despre el”.

De atunci, în Maramureş au mai venit, e drept, destul de rar, oameni de bine.

Oameni dispuşi să investească şi să împartă din agoniseala lor cu ceilalţi. Oameni care, deşi nu trebuiau să dea niciun fel de explicaţii pentru modul în care îşi cheltuie banii, au făcut-o, cu onestitate. Din respect. Problema e că numărul celor care fac galerie şi nimic altceva e tot mai mare. Şi prin colţuri nu se mai vede nicio bătrână care să le spună răspicat să-şi vadă lungul nasului.

Mi-a plăcut întotdeauna armata. Şi mărturisesc că, dacă nu aş fi fost ziarist, aş fi fost militar. Pentru că acolo, fiecare ştie exact locul şi statutul pe care îl are. Şi niciodată un soldat nu-l ia la întrebări pe un general. Nicolae Steinhardt spunea că egalitate înseamnă să tratezi inegal, oameni inegali.

România de azi a ajuns ca-n fabula lui Alexandrescu: „că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei/ Că voi egalitate, dar nu pentru căţei/ Aceasta între noi adesea o vedem/Şi numai cu cei mari egalitate vrem”. Urându-i pe cei mari şi neputând să se ridice la nivelul lor, „căţeii” se mulţumesc să latre. Puţini, foarte puţini înţeleg ce înseamnă „căderea de a vorbi despre cineva”. Şi mult mai puţini dintre cei care deschid gura sau ridică piatra o au. Aşa că, puţinii oameni de bine n-au altă alternativă decât să renunţe, dezamăgiţi, lăsându-ne în micimea noastră. 

România şi Maramureşul de azi a devenit o haită de căţei care abia aşteaptă să alunge cu schelălăitul lor vreun leu. „Lungul nasului” a devenit un termen din chirurgia estetică: elevii le dau note profesorilor, bolnavii le sugerează tratamente medicilor, oameni care n-au numărat în viaţa lor mai mult de 1000 de lei dau lecţii de economie, alţii puşi pe căpătuială vorbesc de responsabilitate şi corectitudine. Bătrâna simplă de pe Valea Izei ştia ceea ce noi, astăzi am uitat: înainte să pui orice fel de întrebări altora, întreabă-te tu, dacă ai dreptul, vrednicia şi căderea să o faci.