Jenant, mişeilor! / Apendicita

Am citit recent, într-o carte a Olgăi Moss, o poveste din lagărele japoneze. Doi copii fac criză de apendicită. Medicul lagărului le recomandă, de urgenţă, operaţie. Copiii se aruncă la gâtul mamelor lor şi le imploră să nu-i lase la operaţie.

Una dintre ele nu acceptă operaţia. Copilul îi sare de gât: „Eşti cea mai bună mamă din lume, te iubesc”.

Cealaltă aprobă intervenţia. Copilul ei începe să plângă: „Te urăsc, nu eşti mama mea, cum mă poţi condamna la o asemenea suferinţă”. Copilul e operat de medic, fără anestezie. Ţipetele lui se auzeau în întreg lagărul. Mama, în genunchi, într-un colţ, se ruga cu lacrimi: „Doamne, nu-l lăsa”. După câteva zile, copilul se înzdrăveneşte. Celălalt, face peritonită şi, nemaiputând fi salvat, se stinge în braţele mamei sale, care nu-l putea ajuta cu nimic.

Pe atunci adolescentă, Olga Moss spune că a înţeles că, pentru a-ţi fi bine, trebuie să-ţi fie întâi rău. Şi că bună a fost mama care a încuviinţat suferinţa temporară a fiului ei, pentru binele de mai târziu.

Poporul român a devenit, după 1990, asemeni copilului care murit din cauza peritonitei. Incapabil să jertfească ceva şi să-şi asume suferinţa, a cerut, în permanenţă, clasei politice să-l „cruţe de reforme reale”. Iar politicienii, incapabili să câştige altfel votul şi încrederea oamenilor, au pozat în „mama bună” care vrea bine copilului, dar care îl condamnă de fapt la moarte.

Toate bolile românilor au ajuns în faza acută: corupţia, minciuna, frauda, furtul, lipsa spiritului civic şi lipsa de patriotism. Niciun politician nu s-a încumetat să apropie „intervenţia chirurgicală”, aşa că puroiul s-a înmulţit şi duhneşte. Acum, durerile noastre fizice, dar mai ales morale, au ajuns cronice. Nu mai putem fi minţiţi frumos. Nimeni nu mai poate nega boala.

Dar, în continuare, nimeni nu se încumetă să aplice tratamentul corect. Poate ne-am obişnuit cu răul şi nu mai sperăm la bine.