Jenant, mişeilor! / Aduceţi carnetele, vă rog!

Într-o zi, profesorul l-a ridicat în picioare pentru răspuns pe un elev care nu ştia nimic din lecţie. Cu toate întrebările ajutătoare şi toată bunăvoinţa dascălului, elevul n-a scos niciun cuvânt. Profesorul a notat ceva în catalog şi a plecat.

A doua zi, elevul care nu ştiuse nimic s-a pregătit cât a putut el de bine şi a tot ridicat mâna. Profesorul îl ignora. În a doua jumătate a orei, dascălul îl întreabă totuşi: „ce vrei?”. „Vreau să-mi corectez nota de ieri”.

După ce l-a ascultat, profesorul l-a trimis la catalog să vadă ce notă i-a dat cu o zi înainte. „Şase? Cum mi-aţi dat şase, că nu am ştiut nimic ieri”. „N-a ştiut nimic-nimic”, a izbucnit şi clasa. Profesorul, din spatele clasei, răspunse calm: „I-am dat ieri nota pentru răspunsul de azi. Ştiam că va învăţa”.

Profesorul era Nuţu Roşca, doctor în Litere, unul dintre intelectualii, dar, mai ales, oamenii adevăraţi ai Maramureşului.

Am îndrăznit să fac publică povestea acestui om deosebit şi excesiv de modest, pentru că mi-a amintit că asemeni lui a fost şi Dumnezeu, şi istoria, şi natura, cu noi, românii.

Ne-a dat „în avans”, creditându-ne toate atributele de care are nevoie un Neam pentru a supravieţui şi, mai ales, pentru a dăinui. Numai că, odată ce ne-am văzut cu „nota în catalog”, am uitat să ne mai pregătim „lecţiile”. Aşa, ne-am uitat şi lecţia credinţei, şi a onoarei, şi a jertfei şi a bunului simţ.

În schimb, ne-am obişnuit să-i „taxăm” pe ceilalţi dur. Să nu amânăm cu nicio secundă judecarea, defăimarea, „murdărirea” a tot şi a toate. Profesorul Roşca spune adesea că cel mai important lucru pe care l-a învăţat în viaţă a fost răbdarea. Poate de aceea el n-are emoţii că va trebui să-şi amâne Răspunsul.

Noi, în schimb, da, ar trebui să avem. Pentru că, într-o zi, fiecare vom fi chemaţi cu carnetul.